Nouă mii de clipe

Capitolul 20 - Kael

Urăsc dimineţile. Şi Nina le urăşte şi mai mult.

Chiar dacă lucrurile între mine şi Kacey s-au schimbat, lucrurile între Nina şi Kacey nu s-au schimbat. În continuare Nina o urmăreşte ca un uliu, iar pe mine mă ţine la curent cu tot ce face. E ca şi cum ar fi umbra ei sau ceva de genul. Ceea ce este o porcărie! Şi plictisitor, ţinând cont că nu se va întâmpla nimic interesant în liceu până la Balul Bobocilor, după spusele Căpşunicii. Aşa că eu nu fac altceva decât să ascult vechile bârfe.

Măcar dacă erau noi, dar ele nu sunt noi. Deci trebuie să-mi găsesc o altă soră.

Şi mă gândesc să mă pun pe căutat când intru în bucătărie şi o văd pe Nina cum bea suc de portocale combinat cu lapte. Greţos.

Mă vede şi ea şi se şterge la gură cu un şerveţel, apoi îmi întinde cutia de lapte.

— Vrei?

— Nu. Şi e scârbos.

— E delicios.

Nina mereu când mă contrazice are acelaşi ton, cel puţin de când a învăţat să contrazică. Horâtă, promptă, fără să-şi gândească prea bine ideea, având grijă să folosească un antonim sau negaţia la ceea ce am zis eu. Aşa face şi acum şi oricât mă enervează când ţine neapărat să fie ea cea care are dreptate, o ador când se grăbeşte să-mi spună de ce greşesc.

Chiar dacă de cele mai multe ori am dreptate.

Ceea ce mă doare este că nu-i pot spune despre Kacey. Şi că o mint.

Şi că tac atunci când zice că ochii căprui ai lui Kacey sunt incredibili, chiar dacă ştiu că ochii ei sunt negrii. Şi mai mult decât incredibili.

— Haide, întârziem la ore, îmi zice, luându-şi geanta de pe blat.

— Unde sunt mama şi tata? o întreb, închizând uşa de la casă în urma noastră.

— Încă dorm, tata a muncit până târziu azi-noapte, iar mama a gătit până târziu.

Aprob din cap şi îi dau una dintre căşti, apoi mă urc pe motocicletă. Când îi simt braţele bine strânse în jurul meu pornesc din loc, lăsând un nor de praf în spate.

Mama nu a mers la facultate pentru că tatăl ei s-a îmbolnăvit în acel an şi a trebuit să-şi cheltuiască economiile pe tratamentul lui, ceea ce a fost naşpa, pentru că bunicul oricum a murit. Iar apoi a rămas singură, fără nimeni care să o sprijine şi fără economii. De-asta este atât de strictă în legătură cu viitorul meu şi al Ninei. De-asta a fost atât de îngrijorată când a văzut că o iau pe un drum prost, cu femei şi alcool.

Ce pot zice? Am avut o vară interesantă. Mă săturasem să tot aud că o să ne mutăm. Aşa că am clacat. Dar partea importantă este că mi-am revenit.

***

O aştept pe Kacey în sala de muzică, cu copiile melodiilor în mână.

Încă îmi vine să îmi dau pumni în cap pentru că mi-a scăpat ieri că este diferită, iar după am întors-o şi am căzut din lac în puţ. Mă simt ca un idiot în preajma ei.

Fiind de data asta cu faţa spre uşă, o văd de cum intră. Intră încet, probabil gândindu-se că din nou cânt şi nu vrea să mă întrerupă. Când mă vede în picioare lângă tablă nu se mai chinuie să nu facă zgomot şi trânteşte uşa puţin cam tare. Părul blond şi lung îi sare puţin cu fiecare pas şi încerc să-mi amintesc dacă vreo altă fată în afară de Nina mai are acest volum. Poartă aceleaşi ghete cu platformă joasă ca şi ieri, maronii, iar eu pot să jur că mă îndrăgostesc de sunetul silenţios pe care le scot când se lovesc de parchetul sălii de muzică. Este ca şi cum sunt avertizat că vine.

—  Ai zis că îmi eşti dator cu o favoare, îmi zice, ajungând în dreptul meu şi întrerupându-mi analizatul.

Îi dau partiturile, iar ea le bagă în geantă, nerăbdătoare să-mi audă răspunsul.

Da, i-am spus asta cu gândul că uram să rămân dator cuiva. Ea şi Kent m-au ajutat în acea noapte cu Nina, iar eu nu voiam să mai am legătură cu ei, aşa că i-am zis că îi rămân dator cu o favoare, ca să mă simt mai bine. Să ştiu că ei nu mi-au făcut un bine pe gratis. Să nu rămân dator faţă de ea. Să nu mă lege nimic faţă de ea, în afară de o datorie achitată. Dar acum nu mai simt asta. Simt că vreau să mă lege ceva de ea.

Aşa că atunci când aprob din cap, ştiu că nu o să o ajut pentru că mă simt dator faţă de ea, ci pentru că vreau.

— Ieri, doamna Prescott te-a rugat să o ajuţi cu ceva la calculator, deci le ai cu chestiile astea. Mă poţi ajuta şi pe mine?

Zâmbetul ei îmi aminteşte de al Ninei când mă şantajează. Ca şi în cazul surioarei mele, mă văd în situaţia în care nu pot refuza.

— Despre ce e vorba?

— Tata are un fişier în calculator parolat, nu ştiu foarte bine despre ce e vorba. Trebuie neapărat să aflu ce e acolo.

— Asta nu e greu de făcut, dar de ce nu îl întrebi pe el?

Oftează, ca şi cum explică motivul pentru a mia oară.

— Dacă ar fi vrut să-l vadă cineva, nu l-ar fi parolat.

Dau din cap, uitându-mă la ea, încercând să mi-o imaginez ca pe o copilă rebelă care îşi petrece viaţa sfidându-şi părinţii, dar nu reuşesc. Nu pare în stare să facă ceva care să-i rănească dinadins pe părinţii ei. Dar ce ştiu eu despre ea? În afară de bârfele Ninei.

— Dacă vrei neapărat...

— Mulţumesc!

Pare la un pas să îmi sară în braţe, dar se opreşte în ultimul moment. Din păcate. Chiar aş fi luat-o în braţe. Şi aş fi strâns-o. Ce poate fi în fişierul ăla atât de important încât să fie atât de bucuroasă că va descoperi ce e în el?

— Ar trebui să te anunţ că tata e avocat...

O spune ca şi cum asta mă va face să mă răzgândesc, dar ea nu ştie că eu deja ştiu asta despre ea. Și oricum nu m-aș fi răzgândit.

— E în regulă.

Oricum nu este cel mai ilegal lucru pe care l-am făcut.

În câteva minute trebuie să se sune, iar sala ei este departe. Îmi ia o clipă să realizez că greutatea de pe inimă este ceva asemănătoare cu dezamăgire. Că trebuie să plece. Şi că trebuie şi eu să plec. Şi, în mare, că nu trebuie să plecăm împreună. Dar îmi zice la ce oră să vin la ea acasă, accentuând să nu întârzii, apoi îmi dă adresa şi pleacă spre oră.

Nu îi mai spun că şi adresa se numără printre lucrurile pe care le ştiu despre ea. Alături de faptul că mereu stă în prima bancă, la orice oră are.