Nouă mii de clipe

Capitolul 33 - Kacey

— Şiii... ai chef de ore azi?

— Nu chiar, adaugă cu o strâmbătură haioasă.

Mă simt... bine. Chiar sunt bine. Nu m-a deranjat niciodată să povestesc chestii mai naşpa din trecutul meu, dar subiectul Cole l-am evitat mult timp. Iar acum, că i-am zis lui Kael, nu ştiu, mă simt bine. Ca şi cum mi-aş fi zis... mie, ceea ce nu prea are logică acum, dacă stau să mă gândesc. Nu ştiu, mereu m-am simţit în largul meu să-i povestesc lui Kael lucruri. Nu ştiu cât din ele este interesat să audă, dar nu pare să vrea să se plângă. Ştiu că ar fi făcut-o dacă ar fi fost cazul.

Kael este... greu de înţeles. Prima dată când l-am văzut mi-a făcut o impresie atât de rea încât speram să nu-l mai văd vreodată. Dar acum, mai ales după ce l-am auzit cântând... a devenit una dintre companiile mele preferate. Şi mai mult de atât, este o persoană de încredere, iar eu am atât de puţini oameni de încredere în jurul meu!

— Atunci hai să nu mergem.

Mă desprind de peretele de piatră şi mă uit la el, sperând din tot sufletul să fie de acord cu mine.

— Vrei să rămânem aici?

Mă uit în jurul meu, la peştera luminoasă în care ne aflăm. Nu ştiu cum de îmi place locul ăsta, nu am fost niciodată o aventurieră sau o... iubitoare de peşteri, dar locul ăsta este chiar foarte plăcut. Cald. Intim. Îmi place să stau aici. Şi mă simt recunoscătoare că şi el a avut încredere în mine să mi-l arate.

— Îmi place aici. Hai să jucăm douăzeci de întrebări.

Pufneşte amuzat, dar acceptă printr-o aprobare scurtă din cap.

— Bine, începe tu, îi spun când îmi dau seama că nu ştiu ce vreau să aflu despre el.

Adică, sunt o grămadă de chestii pe care vreau să le ştiu, dar acum că am şansa să le şi aflu... nu eram pregătită pentru asta.

— Ce iubeşti cel mai mult pe lume?

De ce nu a început cu „care e culoarea ta preferată", ca orice persoană normală?

— Pe sora mea, Beverly.

— Ai o soră? întreabă mirat.

— Da, dar e mai mare decât mine cu cincisprezece ani. E deja căsătorită, cu un tip super mişto, apropo, îi fac cu ochiul. Şi are şi o fetiţă de câteva luni, Mary Angelina. Sunt... cei mai tari. Abia aştept să vină în oraş când reuşeşte Kaleb să îşi ia liber. În fine, rândul meu. Ai minţit vreodată pentru Nina?

Izbucneşte în râs, dându-şi capul pe spate. Surprinzător, reuşeşte să nu îl izbească de perete. Eu sigur aş fi făcut-o.

— Mama şi tata trăiesc într-o frumoasă şi îndepărtată bulă de minciuni spuse de noi ca să ne acoperim unul pe celălalt. Pur şi simplu nu pot să-i rezist când vrea ceva, este răsfăţata familiei.

Nu-mi pot stăpâni zâmbetul, gândindu-mă la ei doi.

— Îţi promit că o să am grijă de Nina. Să stea departe de Mellisa, să nu rişte ceva în liceul ăsta. Nu ai idee cât de departe ar merge unii doar ca să se distreze.

Recunoştinţa din ochii lui mă şochează câteva clipe. Are încredere în mine suficient de mult încât să îmi încredinţeze viaţa surioarei sale în liceul ăsta. Are încredere în mine. Cu adevărat.

— Mulţumesc.

Aş vrea să îmi iau privirea de la ochii lui, dar nu pot. Vreau să continui să îl privesc şi nu uit vreodată aceste momente. Peste câteva ore va trebui să-l confrunt pe Jackson, să îl întreb de ce a făcut ce a făcut, apoi să iau o decizie. Va trebui să dau ochii cu mama mea, care atât de diferită de cum credeam eu că va fi. Trebuie să aflu răspunsurile la toate întrebările pe care mi le-am pus întreaga viaţă. Dar acum, aici, cu el, pare că nici răspunsurile nu mai sunt atât de importante pentru mine.

— Pentru nimic, şoptesc.

Şi el se uită la mine şi aş da orice să aflu ce îi trece prin cap când mă vede. Când a încetat să mă mai creadă o răsfăţată şi să mă vadă pe mine, cea reală, pe care nu se oboseşte aproape nimeni să o vadă.

— Eşti frumoasă, zice dintr-o dată, iar eu mă blochez.

Poftim?

Nu apuc să îi răspund ceva, nu că aş şi ştii ce să-i răspund, că îi simt mâna pe obrazul stâng făcută căuş şi următorul lucru de care sunt conştientă sunt buzele lui. Peste ale mele. Nu se mişcă, iar eu probabil am şi uitat cum să respir.

Şi se desprinde după câteva secunde, dar rămâne foarte aproape de mine, cu ochii deschişi. Impenetrabili. Poate îi ai mei se văd toate emoţiile, dar în ai săi nu se vede nimic, ceea ce mă doare. Nu ştiu ce voiam să văd la el... dar în niciun caz nu era acest nimic. Şi totul a fost atât de scurt încât nu îmi pot aminti gustul buzelor lui. A fost ca un pupic pe obraz, doar că a fost pe buze.

Şi când credeam că încep să îl înţeleg...

Pentru alte noutati, va invit sa vorbim si pe facebook