Nouă mii de clipe

Capitolul 49 - Kacey

Este a doua oară când sunt într-o secţie de poliţie. Prima dată am fost acum patru ani, când îl aşteptam pe tata să termine de vorbit cu familia unei victime pe care urma să o reprezinte. Era ziua lui şi voiam să îi fac o surpriză. Şi i-am făcut.

Acum, sunt aici cu un caz adevărat, implicată în el. Parţial, cel puţin. În mod direct, nu am nicio implicare. Nici nu ştiu de ce sunt aici. Dar Nina a venit ca să depună mărturie împotriva lui Ryan pentru ce i-a făcut la începutul anului, iar Kael a venit să o susţină şi să o reprezinte legal, ea fiind încă minoră.

Mă aşez lângă el şi îi dau paharul cu apă pe care i l-am luat de la automat. Îl ia cu o mişcare mecanică şi îmi zâmbeşte slab. Ştiu că ar trebui să îl încurajez. Azi a fost fericit. În ultimele două săptămâni a fost fericit. Dar de când a văzut expresia Ninei care a aflat tot ce se întâmplă cu Ryan, parcă a căzut un nor negru peste el.

— Ştii, tata nu îi dăduse voie să meargă la petrecerea aia, spune dintr-o dată, uitându-se undeva în gol. Mă întreb dacă vorbeşte cu mine sau pur şi simplu se chinuie singur, amintindu-şi acea seară. Eu am luat-o. Voia atât de mult să se integreze... am vrut să o ajut. Dacă aş fi ştiut...

Îmi aşez mâna pe genunchiul său, încercând să îl încurajez cumva. 

— Nu aveai de unde să ştii. Nimeni nu avea de unde să ştie. Tu ai făcut ce ar fi făcut orice frate care îşi iubeşte sora. I-ai oferit ce îşi dorea.

— Şi uite unde ne-a adus, oftează cu greutate.

Îşi întinde picioarele în faţă şi îşi sprijină capul de peretele rece al secţiei de poliţie. Aş vrea să existe ceva ce să pot face ca să se simtă mai bine. Urăsc că se simte atât de vinovat şi chiar nu are de ce. A adus-o la petrecerea la care voia să meargă, unde mai erau atâtea persoane. Da, poate a scăpat-o din ochi câteva minute, dar asta nu îl face vinovat.

— Ar fi trebuit să fiu acolo pentru ea în seara aia mai mult decât am fost.

— Ai fost. Dacă nu ai fi fost...

— Ea ar fi rămas acasă, în siguranţă.

— Voiam să spun că situaţia ar fi fost mult mai rea pentru ea. Dar nu te poţi învinovăţi în continuare, Kael. Trebuie să rămâi puternic, pentru că ea are nevoie de tine.

Pentru prima dată de când am ajuns, se uită la mine cu adevărat, ca şi cum mă şi vede. Îşi împleteşte degetele cu ale mele, strângându-mă. Apoi îmi ridică mâna de pe genunchiul său la nivelul buzelor şi o sărută scurt.

Ăsta e Kael. Uneori, are aceste gesturi de afecţiune care nu ştii de unde vin sau exact de ce le face, dar le face din tot sufletul, ca şi cum pentru câteva clipe, toată atenţia lui este pe tine. Ăsta este unul din acele momente, de care îmi amintesc după ce ne despărţim.

Cole se apropie de noi, iar Kael devine rigid. Biine, încă suntem în etapa aia. Okay.

— Nina o să între să dea declaraţia în câteva minute. Trebuie să mergi şi tu cu ea?

— Da, ca reprezentant legal. Poate reuşim să nu îi implicăm pe părinţi... deşi tata lucrează la primărie.

Cole se mişcă de pe un picior pe altul, iar eu oftez mintal. Tatăl lui era bun prieten cu primarul.

Apar şi Kent şi Nina de afară, iar Nina se aşază lângă Kael. Kent rămâne în picioare lângă Cole. Ştiu că şi pe el îl destabilizează toată situaţia asta, mai mult decât ar recunoaşte vreodată în faţa cuiva. Nu se simte doar vinovat, ci toată povestea îi trezeşte amintiri despre care nu mi-a spus niciodată totul. Nu a putut. Şi nu îl condamn. Dar nu îmi place cum eu şi Cole suntem singurii cu moralul cât de cât întreg.

— Peste o oră o să ajungă şi... ceilalţi doi, murmură Cole, uitându-se în telefon.

Nu ne-a zis cum îi cheamă sau cine sunt. Ne-a zis doar că problema s-a rezolvat. Nimeni nu îi răspunde, dar cred că toţi scoatem un oftat pe jumătate uşurat, pe jumătate îngrijorat.

Un poliţist trânteşte o uşă aproape de noi, iar toţi tresărim. Nu mi-am dat seama cât de linişte e până nu s-a auzit acea uşă.

— Aduceţi-l pe Brent Nikols, strigă poliţistul atât de tare, încât sunt sigură că a auzit întreg oraşul.

Se face linişte când un bărbat înalt şi masiv, îmbrăcat în haine de puşcărie este însoţit de câte un poliţist de fiecare parte a sa şi traversează holul secţiei. Îmi dau repede seama că este un deţinut datorită cătuşelor şi a... ei bine, a felului în care arată. Îi arunc o privire scurtă când trece pe lângă mine. Rămân blocată pe ochii negri, care privesc cu interes totul în jurul său, ca şi cum caută cea mai eficientă cale să evadeze.

Intră în una din sălile de interogatoriu, iar activitatea din secţie se reia. Se pare că toată lumea l-a privit e deţinut cum a trecut pe aici. Nu cred că e ceva ce se întâmplă prea des.

Îmi las capul pe umărul lui Kael, închizând ochii şi inspirând o grămadă de aer. Încep să mă plictisesc, iar Cole şi Kent care stau în picioare în jurul meu mă fac să mă simt prost.

— Mulţumesc, Orlando.

Tresar, recunoscând vocea tatei. Îmi deschid ochii şi îl văd trecând prin faţa mea atât de grăbit încât nu mă observă nici pe mine, nici pe Kent, nici pe Cole. Intră în aceeaşi cameră în care a intrat şi deţinutul, Brent parcă, lăsându-mă cu un gol în stomac.

— Revin imediat.

Mă ridic de pe scaun şi dau drumul mâinii lui Kael. Merg până la uşa pe care a intrat Jackson. Aş vrea să intru, chiar dacă ştiu că nu am voie. La tribunal, toţi sunt obişnuiţi cu mine. De mică am intrat prin toată sălile, fie cu tata, fie singură, disperându-l la un moment dat.

Nu am mai vorbit cu el din acea zi. În care i-am frânt inima. Şi în care mi-am frânt şi mie inima. A fost uşor până să îl văd... dar acum, când a trecut pe lângă mine, m-a durut. Mă doare că s-a purtat cu mine ca şi cum aş fi o străină. Ştiu că nu m-a văzut şi ştiu că este şi vina mea, dar este prima dată când îl văd trecând pur şi simplu pe lângă mine, fără să îmi zâmbească... sau fără să îmi dea vreun semn. Nu vreau să devenim străini. Adică, mi-am căutat tatăl atâta timp şi a fost sub nasul meu mereu. Acum nu mai sunt furioasă pe el. Sunt rănită. Şi am nevoie să îl văd.

Dar nu aşa.

Mă pregăteam să apăs pe clanţă, dar renunţ la idee. Nu aşa.

Nu apuc să mă îndepărtez de uşă, că cineva din spatele meu intră şi când Jackson se întoarce spre acea persoană, mă vede pe mine.

Iar chipul îi păleşte în asemenea hal încât mă sperii. Niciodată nu l-am văzut aşa. Parcă a văzut o fantomă. Parcă toţi anii îi trec prin faţa ochilor. Până şi atunci când i-am zis că ştiu adevărul a fost mai stăpânit. Acum e... îngrozit.

— Kacey? întreabă uimit, fără vlagă.

Inspir şi îi zâmbesc slab, vrând să îi sar în braţe. Chiar dacă nu am voie să intru în sala de interogatoriu aşa.

Privirea îmi fuge fără să vreau de la el la deţinutul care are cătuşele prinse de masă, iar corpul îmi este străbătut de un fior pe care nu îl înţeleg.

Eh, ce credeti?