FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Aprob din cap. Sunt de acord cu cuvintele lui Beverly și știe și ea că are dreptate, ceea ce face conversația cam încheiată.
— Te deranjează dacă urc cu ea? Trebuia să doarmă de-acum.
De data asta clatin din cap și urmăresc cât de subtil pot bebelușul din brațele ei. Eu zic că e deja adormită de mult timp. Am descoperit că într-adevăr are aproape un an, deși pare mai mare. Nu mi-am luat ochii prea mult de pe ea și sunt uimit de cât de mult seamănă cu tatăl ei.
Imediat cum Beverly dispare din raza mea vizuală, ușa de la intrare se deschide și întră Kacey, urmată îndeaproape de Kaleb.
— Unde e Beverly? întreabă imediat cum observă că nu e aici.
— Sus, cu Mary.
Kaleb îmi face semn cu mâna și urcă scările. Iar eu rămân cu Kacey în ditamai camera, singuri. Mă simt incomod. Știu câte lucruri ar trebui să fac sau să îi spun, dar pur și simplu nu reușesc să îmi pun picioarele în funcțiune și să mă apropii de ea. Are brațele înfășurate în jurul său și se uită oriunde, mai puțin la mine. Are părul puțin ciufulit și hainele șifonate. Blugii negri îi sunt prăfuiți. Am avut dreptate, a mers în peșteră.
Gândul că a ales să meargă acolo într-un moment atât de greu pentru ea îmi încălzește inima puțin mai mult decât aș vrea să admit.
Într-un final, se apropie de canapeaua în fața căreia stau eu în picioare și se așază. Fac asemenea și îmi frec palmele de blugi.
— Cum a fost?
Cred că nici dacă m-aș fi străduit nu aș fi putut găși o întrebare mai tâmpită decât asta.
— Cred că se putea și mai rău. Inspiră. Cumva. Apoi oftează. Mi-a spus că mă urăște.
— Și ce îți pasă? o întreb, întorcându-mi corpul spre ea.
— Poftim?
— Ce îți pasă că un donator de spermă anonim pentru peste optsprezece ani, care mai este și în închisoare, te urăște? Nu e tatăl tău, nu în felurile care chiar contează. Nici măcar cum ți-a fost Audrey mamă. Și dacă el crede că i-ai distrus viața, chestie la care s-a descurcat și singur foarte bine, atunci e atât de penibil încât nu este în stare măcar să își recunoască faptele. Iar asta îi face părerea lui despre tine și mai irelevantă.
Kacey mă privește oarecum uimită pe tot parcursul micuțului meu discurs. Nu am fost niciodată atât de categoric în fața ei. Dar chiar m-am săturat să o văd suferind. Lăsând la o parte ce mi-a zis mie când nu avea habar ce spune, nu merită să treacă prin lucrurile astea. Nici măcar eu nu aș merita, cu atât mai puțin ea. Nu merită toate tâmpeniile astea din jurul ei, nu merită să fie folosită de restul ca o unealtă ca să se simtă ei mai împăcăți cu ei înșiși. Iar Brent este doar dezgustător să creadă că oricine altcineva în afară de el este vinovat pentru cursul pe care l-a luat viața lui. Poate știe și el asta. Dar vrea să îi facă rău lui Kacey... așa, doar pentru că asta face cel mai bine. Distruge și pleacă
Kacey își strânge buzele.
— Mda. Bănuiesc că da.
Nu mă crede.
— Kacey, îi spun ca să îi atrag atenția, iar abia după ce i-o captez continui. Să nu te îndoiești vreodată de câtă bucurie ai adus în viața celor din jur. Jackson a continuat datorită ție. Beverly a mers mai departe datorită ție. Ceea ce a ținut-o pe linia de plutire până să apară Kaleb ai fost tu.
Își saltă sprâncenele și își freacă palmele, neîncrezătoare.
— Am stat câteva ore cu Beverly. Ea mi-a spus.
După ce zic asta, palmele i se opresc. Cred că și respirația i se oprește.
— A zis ea asta?
Pare mai mult decât uimită. E ca și cum tocmai i-am spus singurele cuvinte care să o ajute să își revină.
— Da. A zis.
— Mulțumesc, Kael.
Îmi strâng de data asta eu buzele, făcându-mi curaj, cu cuvintele lui Beverly întipărite în minte.
— Mă mut.
Poate trebuia să fac o introducere.
— Poftim?
Kacey nu pare că a înțeles, pentru că are privirea înțepenită. Ea toată e înțepenită.
— Îmi pare rău, ar fi trebui să îți spun mai devreme.
Aceasta se ridică de pe canapea și îi văd nesiguranța din fiecare pas.
— De când știi de... asta?
— De ceva timp.
Mă ridic și eu în picioare.
— Știi, de când am aflat totul, îmi pun o singură întrebare. Mă apropii de ea și aștept să continue. Aproape o ating. Dar nu o fac. Mă tot întreb „cum ar fi fost dacă". Cum ar fi fost dacă nu m-aș fi născut, ea nu ar fi plecat, dacă aș fi aflat mai devreme... toate posibilitățile astea care parcă există ca să mă distrugă. Se pare că acum va trebui să mă întreb și cum ar fi fost dacă ai fi rămas.
