Nouă mii de clipe

Capitolul 39 - Kacey

— Kacey!

Îmi aud numele strigat pentru a treia oară. Şi abia acum mă întorc. Nu aş vrea să mă întorc. Şi totuşi o fac, pentru că cu toate că sunt perfect conştientă că cea mai bună decizie este să merg mai departe, corpul meu, din greşeală, primeşte comenzile de la inimă şi nu de la creier. Aparent, vreau să mă întorc.

În pas alergător, Cole vine spre mine. Poate, poate, mă holbez puţin la el. Este exact la fel cum mi-l aminteam. La fel de înalt... şi la fel de sexi. Fain. Bănuiesc că nu şi-a ieşit din formă. Dacă ar fi să mă iau după poza de pe instagram, n-a făcut-o. Când se apropie văd că şi-a lăsat puţină barbă, din aia de câteva zile. Părul îi este la fel de deschis la culoare, iar ochii la fel de albaştrii.

Mă uit la Cole. Stă în faţa mea. Iar eu habar nu am ce să-i spun persoanei care pentru câteva luni, a stat cu mine mai mult ca oricine altcineva.

— Spectacolul a fost fenomenal. Felicitări!

Zâmbeşte, dar nu e acel zâmbet după care eram topită. E unul retras... precaut chiar. Nu ştiu ce îşi închipuie că o să îi fac.

— Mulţumesc.

Încerc şi eu să-i zâmbesc, dar iese cam strâmb.

Stânjenitoooor.

— Ai câteva minute?

Prin cap îmi trec momentele când aceeaşi voce îmi cerea mai mult decât doar „câteva minute". Îmi cerea ore, nopţi, zile, iar eu simţeam că trebuie să îi ofer totul. Nu pot să scap de sentimentul că tot ce a fost... a fost. Şi rămâne acolo. Departe de ce e acum.

Şi totuşi dau din cap că da.

— Sau hai mai bine să te duc acasă. E frig afară şi eşti îmbrăcată subţire. Bănuiesc că încă nu te-ai urcat la volan, nu?

Bine, poate nu e chiar un străin în totalitate.

Cu reţinere, accept. Probabil o vede şi el, pentru că ține să clarifice:

— Sunt cu maşina.

Îmi înghit nodul din gât şi îl urmez. Până să îi povestesc lui Kael, nu mi-am dat seama cât de afectată încă sunt după acea noapte în care m-am urcat pe motocicletă şi am simţit că nu voi mai coborî. Şi nu îmi e teamă că se va repeta ce s-a întâmplat atunci. Îmi e teamă că o să retrăiesc acea noapte.

Se opreşte în dreptul unui Audi de un albastru puternic şi îmi amintesc când mi-a povestit că asta e maşina visurilor sale. Se pare că şi le-a îndeplinit. Îmi deschide portiera şi aşteaptă să intru, apoi o închide în urma mea şi ocoleşte maşina până la scaunul şoferului, pe care se aşază şi porneşte motorul, apoi căldura.

— Acasă?

— Da.

Şi apoi, îmi amintesc de a doua dramă a vieţii mele. Şi îi zic adresa lui Audrey, iar el porneşte de pe loc.

— Te-ai mutat? întreabă, cu o curiozitate sinceră.

— Poţi spune şi asta. Este mama mea.

Îi văd ochii mărindu-i-se puţin, dar nu mai comentează. Ştia cât de mult voiam să ştiu cine sunt părinţii mei. Probabil nu e o surpriză pentru el că i-am găsit.

— De săptămâna viitoare încep iarăşi orele la liceu.

Mimez un zâmbet, din nou, care cred că iese mai crispat decât primul.

Drumul până la apartamentul lui Audrey este lung şi... lung. Iar eu simt că mă sufoc în această maşină. Abia când ne apropiem, mai zice ceva:

— Uite... întoarcerea mea...

— Mă bucur că te-ai întors. Pe bune. E un pas foarte mare înainte.

— Mulţumesc, dar nu vorbesc de mine acum. Vorbesc de noi.

Opreşte maşina şi recunosc blocul lui Audrey. Asta e semnalul că pot oricând să plec. Nu vrea să mă oblige să port discuţia asta.

A rămas acelaşi Cole.

— Ce vrei să zici în legătură cu noi? îl întreb.

— Perioada în care am fost împreună a fost cea mai frumoasă din viaţa mea. Şi am reuşit să stric totul. Îţi spun asta acum pentru că nu am putut să ţi-o zic atunci, nu ca să te dau peste cap. Îmi pare rău. Pentru tot ce am făcut şi tot ce ar fi trebuit să fac şi nu am făcut. Vreau să ştii că... aş aprecia foarte mult dacă ai vrea să fii amica mea de acum încolo.

Prieteni? Nu vreau să recunosc, dar simt o uşoară urmă de dezamăgire. Nu voiam să fim din nou împreună, dar cumva mă doare să ştiu că nici el nu vrea. Este mult mai uşor să fim prieteni decât să încercăm să fim un cuplu, şi nu doar pentru el, şi pentru mine. Nu ştiu de ce mă întristează că el nu vrea să mai încerce. Poate pentru că îmi dau seama că el încă nu este bine. Şi cu toate câte s-au întâmplat, încă ţin la el suficient de mult încât să nu fiu bine dacă nici el nu este.

— Nu vreau să mă bag în viaţa ta cu bocancii. Şi mai ales, nu acum.

— Nu acum? îl întreb, total dezorientată.

— Vorbesc de chitarist, Kacey.

Inima mea ratează un număr monumental de bătăi şi apoi doboară recordul mondial la viteze. Cu siguranţă îmi vede şocul pe chip, pentru că surâde. Cu acel surâs sincer al său.

— Mă grăbeam şi din greşeală am intrat pe uşa care duce la culise. Am văzut cum te-a luat în braţe ca să poţi cânta pe scenă.

Să vorbesc cu Cole despre Kael? Nu, nu, asta e deja prea mult şi mă depăşeşte. Dar... a văzut aia? Şi... este atât de evident că simt ceva pentru Kael încât şi alte persoane în afară de mine îşi dau seama?

— Nu ştiu ce este între voi, dar sper că va fi ceva frumos la un moment dat.

Poate ar trebui să mă gândesc că este ciudat să vorbesc din nou cu Cole şi mai ales despre asta. Sau să mă simt îngrijorată pentru el. Sau pentru cât de evidente sunt sentimentele mele pentru Kael. Ar trebui să fiu tristă că tocmai mi-am pierdut definitiv prima iubire. Ar trebui să simt toate astea şi să le gândesc.

Dar eu nu. Tot ce simt este speranţa că vorbele lui Cole se vor adeveri.