Nouă mii de clipe

Capitolul 52 - Kael

Înainte să îi spui iubitei că ai ceva să îi mărturiseşti, ar trebui să te gândeşti de două ori. Aşa, cât să te hotărăşti dacă chiar asta vrei să faci. Şi când îi spui, să zâmbeşti, nu să arăţi ca şi cum ai prefera să îţi tai mâna, pentru că o panichezi.

Ar fi fost foarte util să îmi spună cineva aceste lucruri.

Kacey m-a urmat tăcută până în peşteră. Ştiu cât de greu îi este să tacă. Este foarte vorbăreaţă, iar atunci când este stresată sau emoţionată se transformă într-un televizor stricat. În concluzie, dacă este tăcută, ceva nu este în regulă. Eu am făcut ca acel ceva să nu fie în regulă, mai mult decât era deja.

Îi fac semn să se aşeze pe păturile pe care le-am adus în ultimele trei săptămâni, cu scopul de a o linişti. Cred că mai rău fac. Dar se aşază în poziţie turcească şi mă urmăreşte cum mă plimb de colo colo, cu palmele împreunate sub bărbie.

— Ştii deja că m-am mutat la începutul anului şcolar din oraş.

Se încruntă şi aprobă din cap, nedumerită.

— Şi ştii că m-am mutat de foarte multe ori. Mă opresc și inspir, pregătindu-mă să continui. Ei bine, nu am venit în oraşul ăsta din cauza serviciului tatei. Am venit din cauza mea. Locuiam în Chicago şi... am venit aici din cauza mea.

Pare şi mai nedumerită.

— Am dat-o rău în bară vara trecută. Eram în depresie, cred. Nu îmi amintesc foarte multe, spre ruşinea mea.

Îi urmăresc reacţiile cu atenţie, pe măsură ce îi povestesc. Nu credeam că o să ajung să spun povestea asta cuiva de bună voie, că voi lăsa pe cineva să afle asta despre mine. Când am ajuns aici, am venit hotărât să ignor ce s-a întâmplat. Poate chiar să uit. Părinţii mi-au spus că nu îmi vor mai reproşa nimic pentru tot restul vieţii dacă mă port exemplar aici. Şi am fost de-acord. Dar nu e corect faţă de ea.

Tocmai am aflat că toţi din jurul ei o mint, îi ascund ceva. Măcar eu să nu am niciun secret faţă de ea. Îi datorez asta. Îmi face prea mult bine ca să pot să îi fac rău. Merită să ştie pe cine are alături. Îmi doresc asta mai mult decât să o am lângă mine fără să mă ştie cu adevărat. M-am schimbat. Dar ăla am fost. Ceea ce înseamnă că este o parte din cine sunt acum.

— M-am drogat într-o seară. Şi am băgat pe cineva în comă. Era un nenorocit şi dacă nu îl opream, ar fi violat-o. Nu este o scuză. Ar fi trebuit să mă opresc. Poate merita toţi pumnii din lume, dar nu eu eram cel care trebuia să-i dea.

Imaginea iubitei mele se pierde, înlocuită de vagile amintiri pe care le am cu fața ăluia plină de sânge, la câţiva metri de pumnii mei aproape la fel de însângeraţi. E prima dată când povestesc. Nu ştiu cât de coerent am fost, nu ştiu dacă se poate înţelege ceva din ce am zis, dar mă rog ca ea să înţeleagă. Să înţeleagă. De ce am făcut-o, că este unul din acele momente pe care aş vrea din tot sufletul să îl regret, dar nu o fac. Nici nu vreau să ştiu ce spune despre mine că nu regret faptul că aproape am omorât un om când eram drogat.

Îi simt căldura trupului când îşi înfăşoară braţele în jurul gâtului meu şi se lipeşte de mine, într-o îmbrăţişare atât de delicată încât aproape nu o simt. Îi simt mirosul de vanilie al părului şi elimin şi ultimii centimetri de aer dintre noi, lipind-o cu totul de trupul meu, strâns. Posibil prea strâns, dar nu comentează nimic. Nici nu se îndepărtează.

— Îmi pare rău că ai trecut prin asta, spune după câteva minute, în care doar am îmbrățișat-o.

Îmi afund nasul în părul ei şi îmi închid ochii. Aş vrea să o văd. Să ştiu dacă într-adevăr crede ceea ce spune. Dar nu are niciun motiv să mă mintă. Iar îmbrăţişarea asta... omule, nu are cum să fie doar o minciună. E mai reală decât orice alt moment trăit cu oricare altă fată până acum.

— Nu ţi se pare că sunt un monstru?

Îmi amintesc prima reacţie a Ninei. Când am ajuns acasă de la secţia de poliţie, m-a privit speriată, cu lacrimi în ochi, ca şi cum aş fi fost cel mai oribil monstru de pe pământ. Nu a fost nevoie să mi-o spună. Am citit-o în ochii ei. Şi a durut mai tare decât orice ţipăt al mamei sau vorbă usturătoare de-a tatei. Sor-mea m-a trezit la realitate, chiar dacă nu aş recunoaşte-o niciodată în faţa ei.

Îşi agață braţele de umerii mei, depărtându-şi puţin capul de pieptul meu, ca să mă poată privi. Nu este scundă, dar eu sunt atât de înalt încât tot trebuie să-şi lungească, puţin cam incomod, gâtul.

— Nu erai nici măcar lucid şi ai apărat o fată nevinovată. Poate ai exagerat, dar dintre tine şi ăla, el e monstrul. Iar monştrii nu sunt învinşi uşor. Şi nici nu merită milă.

Poate e din cauza ochilor negri şi a hotărârii din ei, sau din cauza retrăirii amintirilor, mă trece un fior rece. În urmă cu puţin timp i-am cunoscut adevăratul tată, cel care zace în închisoare de cincisprezece ani pentru că aproape i-a omorât sora în bătaie. Şi realizez două lucruri în timp ce o privesc pe Kacey aşa cum e în faţa mea, vorbind sigură pe ea despre ce merită monştrii.

În primul rând, a moştenit ceva de la tatăl ei. Este ceva rău în ochii săi când hotărăşte soarta oamenilor. Oamenilor răi, precum Kol sau Ryan, dar tot oameni.

În al doilea rând, îşi va urî tatăl, iar lumea ei va fi dărâmată când va afla ce i-a făcut surorii ei. Sper doar să fiu aici să o ajut să şi-o refacă.