Nouă mii de clipe

Capitolul 35 - Kacey

E surprinzător cum un loc pe care îl cunoşti atât de bine ţi se pare brusc atât de străin.

Agatha mă întâmpină cu un zâmbet imens pe buze şi mă întreabă ce fac. Eu îi zic că bine. Dar va afla destul de curând că o mint. Alexandra nu e acasă. Iar Jackson este deja în biroul lui. Şi eu nu ştiu ce să fac.

Am venit atât de pregătită să îl înfrunt, să îl întreb de ce nu mi-a spus niciodată că este tatăl meu. De ce îmi înşală încrederea în halul ăsta. De ce mă face să mă simt atât de trădată. Iar acum, când sunt la câţiva paşi de el, nu pot face nicio mişcare. Aş vrea să nu fiu nevoită să fac nimic. Ştiu că, pe de-o parte, îmi fac rău singură. Şi îi fac şi lui rău. Dar mai ştiu şi că toate aceste întrebări o să rămână acolo şi o să mă chinuie. Nu pot continua aşa. Nu pot... pur şi simplu să înlocuiesc încrederea veche cu una nouă.

Aşa că îmi ignor teama şi bat în uşă, apoi apăs pe clanţa strângând din dinţi. Încă am timp să mă întorc este singura chestie care îmi trece prin cap când îşi ridică privirea spre mine zâmbind.

— Ce faci aici? Foarte rar intri aici.

Nu am observat până acum că în această cameră am stat cel mai puţin. Mă uit în jur şi nu realizez de ce. E plictisitoare... dar aşa e întreaga casă.

— Voiam să discut ceva cu tine.

Jackson cumva a reuşit mereu să îşi găsească timp pentru mine, indiferent de cât de ocupat ar fi fost. Şi mereu m-am bucurat. Acum aş vrea să nu-şi poată găsi timp pentru mine, ca eu să regândesc de o mie de ori ce vreau să fac.

— Spune.

Rahat.

Lasă hârtiile pe care le avea în mână şi îşi concentrează întreaga atenţie pe mine, cum face mereu când vreau să îi spun ceva. Ca şi cum întreaga lui fiinţă abia aşteaptă să absoarbă ceea ce am eu de spus.

— De ce nu mi-ai spus că eşti tatăl meu?

Pot vedea cum tresare, în totalitate fără voinţa lui. Pot vedea şi cum se dă câţiva centimetri mai în spate, ca şi cum l-am lovit cu ceva. Am văzut de câteva ori oameni prinşi în fapt, colegi de-ai mei de liceu. Şi toţi au reacţionat la fel. Iar asta îmi frânge puţin inima.

— Ce... cum?

E fără cuvinte. Chipul lui se uită pierdut la mine, derutat, ca şi cum ar vrea să mă întrebe un milion de lucruri. Şi totuşi nicio întrebare nu iese pe buzele lui. Pare chiar că şi cearcănele i s-au adâncit. Iar asta îmi mai frânge puţin inima.

— Am luat legătura cu Audrey. Ea mi-a spus că eşti tatăl meu.

Încruntătura de pe faţă i se adânceşte, ca şi cum ar face un milion de conexiuni în capul său acum. Mă simt puţin vinovată să arunc vina pe Audrey, dar nu îl pot băga pe Kael în povestea asta. Poate ar trebui să mă simt vinovată că îl mint pe Jackson, dar nu mă simt. Nu ştiu dacă sunt aşa pentru că ştiu că îl mint ca să îl protejez pe Kael şi el să nu afle vreodată că i-a spart calculatorul, sau dacă faptul că ştiu că m-a minţit toată viaţa mea face mai uşor să îl mint şi eu pe el. Oricum, Jackson nu a părut să pună prea multe întrebări în legătură cu laptop-ul pe care îl vinde acum pe piese.

— Audrey ţi-a spus că sunt tatăl tău?

Păi... nu a fost chiar aşa, dar atunci când am întrebat-o a zis că da. Cât de mare e diferenţa dintre a spune ceva şi a confirma ceva?

— Da.

Cum a ajuns din interogatoriul meu interogatoriul lui?

— De ce nu mi-ai spus?

Am venit hotărâtă. Prima dată când am pus întrebarea am pus-o cu o siguranţă oarecum bine mimată. Dar acum până şi un străin şi-ar da seama cât de tristă şi dezamăgită şi... obosită sunt.

Se ridică de pe scaun şi arată ca şi cum ar vrea să se aşeze înapoi.

— Nu vreau să te mint.

Mă ridic şi eu de pe scaun şi fac un pas spre el. Inima îmi bate atât de tare încât cred că o aude şi el.

- Atunci nu o face. Nu o mai face.

Până în acest moment nu mi-am dat seama că ceea ce voiam era să mă cert cu el. Să îmi vărs toată furia şi dezamăgirea pe care le simt pentru el. Iar acum mai am puţin şi îl implor să îmi spună adevărul. Şi dacă m-ar lua în braţe şi mi-ar cere să îl iert, aş face-o fără să stau pe gânduri. Îl iubesc. La urma urmei, e tatăl meu. Şi chiar mi-a fost tată. Unul adevărat.

— Nu am ştiut cum să îţi spun adevărul. Încă de când te-ai născut am ştiut că nu vei putea avea o viaţă liniştită din cauza... a tot ce se întâmpla. Nu am vrut decât să te fac să te simţi cât mai normal posibil.

— Ai înşelat-o pe Alexandra cu Audrey?

Se uită spre biroul său, ca şi cum ar găsi acolo vreun răspuns. Sau ca şi cum nu vrea să se uite la mine. Şi nu se uită când îmi răspunde. Pe durata întregii conversaţii nu s-a uitat.

— Eu şi Alexandra divorţaserăm. Am ajuns împreună cu Audrey. M-am căsătorit cu ea. Apoi ai apărut tu.

Cuţitul din inima mi se roteşte dureros.

— Aţi fost căsătoriţi? murmur, rămasă fără suflare.

Şi cad pe scaun fără să ştiu când o să mă mai pot ridica.

— V-aţi căsătorit doar din cauza mea?

— Da.

— Şi de ce v-aţi despărţit?

Nici eu nu mă mai uitam la el, dar după această întrebare îmi ridic privirea spre ochii lui, care mă evită.

— Ne certam. Nu ne mai înţelegeam. Uite, Kacey, nu contează a cui eşti. Vreau să ştii asta. Şi să nu uiţi vreodată, sau să te îndoieşti. Pentru mine nu contează cine îţi este... mamă, adăugă după o scurtă ezitare. Legat de tine am ştiut doar două lucruri: că eşti fiica mea şi sora lui Beverly. Altceva nu a contat şi orice s-ar întâmpla, nici nu va conta.

Aprob din cap, şi cumva reuşesc să mă ridic, ducându-mă spre uşă fără să mă uit la el. Aproape fugind. Vreau doar să plec de aici.

— Kacey!

Mă opresc cu mâna pe clanţă. Şi aş vrea să aflu dacă se uită la mine, dar rămân cu privirea la uşă.

— Tot ce am făcut şi fac este ca să te protejez. Ştiu că nu înţelegi asta, dar o vei face. Şi dacă ai fi fost în locul meu, ai făcut la fel. Eşti fiica mea. Altceva nu mai contează.