Nouă mii de clipe

Capitolul 7 - Kacey

—  Mulţumesc!

Ryan îmi dă un pahar de bere. Şi eu care mă bucuram că scăpasem de celălalt! Mai inspectez o dată camera în care mă aflu, ca să ştiu unde pot abandona şi paharul ăsta.

Petrecerea Mellisei este... la fel ca cea de anul trecut. Şi de acum doi ani. Şi de acum trei ani. Casa Mellisei este mai mare decât a mea, are trei etaje şi o grămadă de camere în care e foarte uşor să te pierzi. Şi dacă nu reuşeşti să te pierzi în casă, poţi încerca şi în nesimţitul de mare labirint din grădină.

Tradiţia Mellisei este simplă: dă câte o petrecere înainte de orice eveniment important în liceu, ca să strângă aliaţi. Urmează balul bobocilor, iar ea vrea să câştige boboaca pe care o alege ea, deci cred că de data asta strânge voturi pentru ea. Bineînţeles, dacă fata pe care o vrea ea va câştiga, acea fată va intra în grupul ei şi îi va asigura coroana de la sfârşitul liceului.

Cum a jurat că se va întâmpla trei ani de zile, non stop, după ce eu am câştigat balul bobocilor.

Sunt curioasă care este următorul eveniment suficient de important pentru o altă petrecere. Anul trecut au fost alegerile pentru şefia consiliului elevilor.

Living-ul este plin de adolescenţi deja beţi, care ori se sărută, ori dansează, ori se joacă biliard la masă sau nişte jocuri de noroc. Cu alte cuvinte, mă plictisesc de moarte. Chiar dacă în jurul meu stau o grămadă de oameni care încearcă să susţină o conversaţie.

—  Câte pahare trebuie să-ţi mai dau ca să te conving să vorbeşti cu mine într-un loc mai intim?

Ryan, care stă în dreapta mea pe canapea, se întinde aproape peste mine, dar eu rămân dreaptă, susţinându-i privirea, în ciuda mirosului vag de alcool pe care îl simt când vorbeşte.

—  Nu există în lume numărul de pahare de care ai nevoie pentru asta, rânjesc dulce şi îi fac cu ochiul.

Kent, care cred că simte tensiunea dintre noi, îşi pune un braţ peste umerii mei şi mă trage mai aproape de el, într-un gest mai mult decât evident de posesiune.

Îl ador!

Mă lipesc de el, ascultând ce zice Lorena despre proiectul de schimb de experienţă.

—  Petrecerile Mellisei sunt mai plictisitoare de la an la an, şopteşte Kent în urechea mea.

Toată lumea ştie că Mellisa nu mă suportă şi că eu nu o înghit pe ea, dar nimic nu e oficial, deci încerc să fac aceasta antipatie cât mai puţin evidentă.

—  Eu mă mir că ne-a invitat.

—  Dacă nu venim, îşi dă seama lumea de relaţia voastră reală. Se vor face tabere. Îi e teamă de cât de mică va fi tabăra ei.

Kent îşi întoarce tot corpul spre mine.

—  Măcar după balul de anul ăsta nu o să mai aibă timp să te distrugă.

Râd, amintindu-mi de toate răutăţile pe care mi le-a făcut în clasa a noua.

—  Nu o subestima.

Îmi mai arunc privirea prin cameră, văzându-i pe prietenii noştrii cum se uită pe furiş la noi, prefăcându-se că ne ignoră. Asta fac mereu.

—  Când plecăm de aici? îl întreb, în şoaptă.

—  Oricând vrei tu.

Mă mai uit o dată la petrecerea eşuată a Mellisei, despre care se va vorbi mâine.

— Hai.

Sar în picioare, verificându-mi telefonul în buzunarul din spate. Kent mă urmează, ţinându-mă de un braţ ca să nu-mi pierd echilibrul printre toate corpurile celor care stau pe jos. Nu, nu sunt toţi beţi, constat uimită. Unii pur şi simplu discută stând întinşi pe jos.

Când reuşim să ajungem în curtea din spate, încep să râd.

—  Am greşit direcţia.

Kent îmi aruncă o privire care mă face să realizez că şi el este foarte conştient că am mers în partea greşită.

—  Măcar e linişte, ridică din umeri. Când au devenit petrecerile Mellisei o imitaţie a unui meci de bingo între pensionari?

Îmi dau părul din ochi cu o mână şi încerc să nu râd de remarca lui, dar eşuez şi un chicot scurt îmi scapă printre buze.

—  Mai bine aşa. Nu puteam să nu vin şi aveam nevoie de linişte.

Nu am avut astăzi parte de linişte. Camie a ajuns la mine după ce eu abia apucasem să mă descalţ, iar ea trecuse şi pe la ea ca să îşi ia machiajele şi hainele. Asta se întâmplă când mergi pe jos de acasă până la liceu. Ştiam că aşa va fi. Doar că...

—  Toată lumea a fost atât de interesată să vorbească cu mine, oftez, sprijinindu-mă de unul dintre stâlpii de susţinere ai casei. Toţi, în afară de...

—  Audrey, completează Kent, atunci când eu îmi las privirea în jos.

—  Vreau atât de tare să o cunosc! De când tata mi-a zis că sunt adoptată, nu a trecut zi în care să nu mă întreb cu care dintre părinţii mei semăn. Am ochii tatei? Privirea mamei? Corpul ei? Şi tatei îi e frică de păienjeni?

Când eram mică, am scris într-un jurnal totul despre mine, cu liniuţe, apoi am luat fiecare trăsătură de-a mea şi am încercat să o atribui unui părinte. De la ochii negrii până la alergia la crini. Şi atâţia ani de zile am sperat să pot completa lista aia cu informaţii reale! Iar acum, când în sfârşit am o şansă să fac asta...

—  Pur şi simplu o vreau! Pe ea. Pe tatăl meu biologic. Vreau să ştiu atâtea! De ce în atâtea nopţi am acelaşi coşmar, de ce o văd mereu pe femeia aia uitându-se atât de urât la mine... şi mai mult decât atât, de ce mă afectează atât de mult privirea ei. Şi simt că Audrey este singura care îmi poate spune. Tata a refuzat deja.

Kent mă ascultă, fără să mă întrerupă, cum face mereu. Nu vorbesc des de familia mea, de faptul că sunt adoptată şi că vreau să îmi cunosc familia reală. De fapt, până acum trei luni, nu vorbeam deloc. Dar simt că în acest moment mă obsedează gândul că mama mea este acolo, undeva în lume, şi vrea să ia legătura cu mine. Că a luat-o! Chiar dacă apelul nu a ţinut mai mult de cinci minute.

Alea cinci minute sunt tot ce am din tot ce am vrut vreodată.

Kent se pregăteşte să-mi răspundă, îl văd deschizând gura, dar un zgomot de paşi grăbiţi îl opreşte. Îmi întorc privirea după sursa sunetului şi...

... spre noi vine măgarul de dimineaţă. Cu un telefon aprins în mână.

Când ajunge în dreptul nostru, nici nu se opreşte să-şi oprească suflarea, cum aş face eu. Biiine, are o condiţie fizică decentă.

Nu mă interesează condiţia lui fizică.

Ridică telefonul la nivelul ochilor noştrii, dar nu apuc decât să văd că ne arată o claie de păr brunet buclat.

În schimb, mă uit la el. Iar muzica din casă parcă se dă mai încet singură, sau eu o aud ca şi cum ar fi foarte, foarte departe. Ochii mi se opresc pe chipul lui frumos şi îl blestem încă o dată pe Marele G pentru că a putut pune într-un corp atât de frumos un asemenea comportament.

—  Aţi văzut-o pe fata asta? ne întreabă, expirând o cantitate mare de aer.

Kent îi smulge telefonul din mână ca să se poată uita la poză fără să o mişte cineva. I-l înapoiază calm, cu un mic zâmbet.

—  Iubiţica ta a urcat acum câteva minute cu Ryan.

Până acum câteva clipe, am văzut cel mai mare grad de emoţie pe care puteam să îmi imaginez că îl poate avea băiatul ăsta. Era îngrijorat.

Acum, îl are pe cel mai pe care credeam că îl poate avea cineva. Oricine. E panicat.