Nouă mii de clipe

Capitolul 37 - Kacey

— Eşti sigur că nu vrei să vii pe scenă?

Kael îşi scutură capul, aşezându-se pe un scaun cu chitara în braţe în spatele cortinei, iar ca să fie sigur că în cazul în care cineva – eu – vrea să îi facă o farsă şi dă cortina la o parte, s-a pus şi cu spatele şi aproape pe ieşirea de pe scenă, ca să poată fugi în culise în mai puţin de trei clipe.

Kael timid. Hm. Ceva ce nu aş fi crezut că voi vedea.

Culisele sunt aproape goale, pe aici umblând doar tehnicienii şcolii care se vor ocupa de sunete şi lumini, deci Kael nu trebuie să îşi facă griji că Doamne Fereşte o să-l vadă vreun elev.

Eu stau pe partea stângă a scenei, potrivindu-mi microfonul în stativ şi încruntându-mă la el.

— Înţelegerea cu directoarea a fost că vin aici doar dacă nu află nimeni. Aşa că nu va afla nimeni.

— Eu ştiu.

— Tu nu te pui, replica lui vine instant, fără să se uite la mine, în timp ce îşi acordă chitara, ca şi cum avea răspunsul pregătit dintotdeauna şi abia aştepta să-l folosească.

După ce aranjez microfonul şi mă asigur că nu va cădea, mă apropii de el şi mă sprijin de peretele care dă spre culise. Şi stau la mai puţin de un metru de el. Da, atât de aproape de culise s-a pus.

— De ce nu vrei să ştie lumea? Nina e aici, în public, abia aşteaptă să îşi arate talentul, iar tu...

— Iar eu stau aici, ascuns în spatele unei bucăţi de material şi la un pas de culise.

— Exact. Nu înţeleg. Eşti incredibil de bun. De ce nu vrei să ştie şi ceilalţi?

Se opreşte din jucatul cu corzile chitării şi îşi ridică privirea spre mine, iar ochii săi îi străpung pe ai mei, interzicându-mi fără să-şi dea seama să-mi iau atenţia de pe chipul său.

— Muzica e a mea. Şi doar a mea. Nu vreau să o împart cu nimeni. Şi cred că oarecum înţelegi asta. De-asta cânţi atât de rar. O parte din tine vrea ca muzica să rămână doar pentru tine. Acum, dacă aş vrea, aş muta scaunul lângă tine, în lumina reflectoarelor şi aş cânta în faţa tuturor, dar sentimentul pe care îl am când sunt singur şi cânt va dispărea. Şi nu îl voi mai putea recupera.

Nu cred că cineva, vreodată, a mai fost atât de sincer cu mine. Şi nesiguranţa din ochii săi îmi spune că nici el nu a mai fost atât de sincer vreodată.

— Vreau să îmi promiţi ceva, îi spun.

— Ce?

— Că mâine vei veni în sala de muzică, în pauză mare, ca până acum şi vei cânta cu mine.

Cred că rămâne blocat câteva secunde, dar îşi revine prea repede ca să fiu sigură.

— Voi fi acolo.

Aud luminile din sală stingându-se, iar cortina se ridică. Mă duc la locul meu lângă microfon, apoi mai arunc o privire spre Kael. Îmi zâmbeşte şi îmi face cu ochiul. Acum, tot ce vreau este să mă întorc la el şi să-l sărut.

Nu văd publicul din cauza luminii. Dar ştiu că sunt mulţi oameni acolo. Nu am mai cântat de mult în faţa unui public. Aşa că mă emoţionez.

Picioarele îmi îngheaţă şi privirea mi se înceţoşează. Recunosc simptomele atacului de panică, iar asta mă face să mă panichez şi mai tare. Acum, pe scenă, în faţa tuturor, este cel mai prost moment. O să se afle în toată şcoala că sufăr de atacuri de panică.

—. Kacey!

Cu mâinile strâns înfăşurate în mijlocul microfonului, mă uit spre Kael, care se ridică de pe scaun şi în doar două clipe, mă trage de pe scenă în spatele cortinei şi mă strânge în braţe.

Îmi bag capul în tricoul lui şi mă concentrez pe mirosul său, închizând ochii. Nu ştiu ce îmi spune sau măcar dacă îmi spune ceva, dar îi simt respiraţia pe gât, foarte aproape de urechea dreaptă.

— E în regulă dacă ai emoţii, dacă nu crezi că vei reuşi. Cred eu în tine cât pentru amândoi.

Îmi ridic privirea şi dau de ochii lui. Îmi amintesc cât de reci erau prima dată când i-am văzut. Acum nu mai zăresc nimic din acea răceală. Este... Kael. Cel de care este foarte posibil să fiu îndrăgostită.

— Acum fugi acolo şi fă-mă mândru.

Mă sărută pe frunte şi îmi dă drumul, iar eu mă pun în spatele microfonului la timp pentru primul concurent.

Şi nu durează mult până şi ultimele emoţii dispar. Momentul în care vocea lui Kael răsună în sală şterge orice altceva din capul meu în afară de mine şi de el.

Aşa se desfăşoară tot spectacolul. Uitându-mă cu coada ochiului spre el, iar el zâmbindu-mi şi încurajându-mă din umbra cortinei.

Nici măcar pe Nina nu o văd dansând, dar aplauzele ei au ţinut cel mai mult, deci cred că a fost cea mai bună.

La final, toţi bobocii sunt pe scenă, iar prezentatoarea face ultimele anunţuri, pe care nimeni nu le mai ascultă.

Apoi lumina se aprinde, iar ochii mei cad în mai puţin de o clipă pe ultima persoană la care mă aşteptam să fie aici.

Cred că o să mai fac un atac de panică.