Nouă mii de clipe

Capitolul 9 - Kacey

— Crezi că Nina va fi bine?

Îmi aşez picioarele mai bine pe nisipul rece, strângând geaca lui Kent mai bine în jurul meu.

Voiam să plecăm încă dinainte să vină el la noi, dar mă bucur că nu am apucat să o facem. Era atât de îngrijorat pentru ea! Oarecum, mi-a amintit de Bev şi de privirile îngrijorate pe care i le acorda tatei când eu le ziceam că plec de acasă peste noapte.

— În timp, da, murmură Kent, cu atenţia la focul micuţ pe care îl ațâță cu un băţ găsit pe plajă.

Nu e chiar o plajă-plajă. E un lac relativ mare, care a fost amenajat să fie ca o plajă. Este, de-asemenea, locul nostru preferat. Nu mai ştiu câţi ani aveam când Kent m-a adus prima dată aici, dar eu simt că stau pe această plajă asta de când mă ştiu.

— De unde îl ştii pe tip? întreabă, aşezându-se lângă mine pe nisip.

— E cel cu care m-am certat dimineaţă.

Nu ştiu cum sau de ce a venit la mine. Putea să meargă la oricare altă persoană ca să-şi caute sora. Dar a venit la mine. Ceea ce m-a bucurat. M-a bucurat și mai mult că eu şi Kent l-am putut ajuta.

— Oh, chicoteşte Kent.

— Ce? îl întreb, prefăcându-mă indignată, lungind vocala.

— E drăguţ.

Se aşază mai bine lângă mine, iar eu inspir aerul răcoros. Este încă foarte cald, dar fiind pe malul lacului bate puţin vântul. Asta, cu întunericul din jurul nostru şi stelele de pe cer creează tabloul celor mai frumoase amintiri pe care le am.

— E un nesimţit.

Kent pufneşte.

— Ne-a mulţumit.

— A fost nevoit să ne mulţumească. Ne urăşte.

Siguranţa din vocea mea mă uimeşte până şi pe mine.

— De ce ar face asta?

— Pentru că suntem bogaţi şi populari. Pare că avem tot ce vrem şi asta ne face să nu apreciem lucrurile la adevărata lor valoare, ridic din umeri. Nu e nici primul şi nici ultimul care gândeşte așa. M-am obişnuit.

Îmi las capul pe umărul lui. E locul unde mă simt cel mai bine. Mereu a fost aşa. Kent a fost singurul care a reuşit să ajungă la mine, singurul în jurul căruia nu simt că trebuie să demonstrez ceva sau să fiu cumva. Cu el, devin eu. Devin cea mai frumoasă versiune a mea.

Împinsă de toate aceste gânduri, îmi ridic ochii, căutându-i privirea. Se uită şi el la mine, căpruiul său săpându-mi până în suflet. Nu ştiu de ce, dar ochii îmi cad pe buzele lui. Înainte să mă gândesc de două ori la consecinţe şi urmări, îmi lipesc buzele de ale sale.

Pentru câteva clipe, încremeneşte, iar sărutul rămâne unul cast. Dar când îmi pun un braţ în jurul gâtului său, buzele sale îmi muşcă buza de jos, apoi pe cea de sus, iar eu nu trebuie decât să mă mai las purtată de instinct şi să-i răspund la sărut. Limba lui îmi pătrunde în gură şi o găseşte pe a mea, tachinându-o. Mâinile lui se aşază pe talia mea şi mă lipesc de el într-o poziţie aproape dureroasă, dar nu-mi pasă.

Nu ar trebui să se întâmple asta. Dar nu mă pot abţine. Nici măcar din cauza micuţului gând care se izbeşte de pereţii creierului meu, alertându-mă că ce fac este greşit dintr-un motiv pe care nu-l ştiu.

Nu mă opresc.

Şi nici el nu se opreşte.

Se lasă pe spate, iar eu ajung aplecată peste el, părul meu căzând ca o perdea în jurul capetelor noastre. Respiraţia îmi devine mai precipitată. La fel şi a lui. Îi simt inima cum bate, foarte aproape de braţul de care mă sprijin. Palma lui se odihneşte pe unul dintre obrajii mei, mângâindu-l. Limba lui o tachinează pe a mea. Buzele lui le tachinează pe ale mele. Braţul său îmi strânge talia.

Iar inima mea cred că a uitat că bate prea tare pentru corpul meu.

Când nevoia de aer devine prea mare, mă desprind de el, dar rămân cu faţa la câţiva centimentri de a sa.

Nu ştiu ce să spun. Sau să fac. Şi încă sunt aproape cu totul peste el.

— Kacey...–

— Nu ştiu ce mi-a venit, tresar, îndepărtându-mă de el.

Nu. Magia a dispărut. Ochii lui dezorientaţi au spulberat-o. Dumnezeule, ce a fost în capul meu? Cum am putut să-mi sărut cel mai bun prieten ? Şi să o mai fac şi aşa cum am făcut-o.

—  Stai! mă prinde de mână înainte să apuc să mă ridic în picioare.

—  Îmi pare rău, îmi pare rău...

De ce sunt atât de panicată? De ce simt din nou acea senzaţia atât de familiară cum mă cuprinde?

—  Kacey! Kent îşi pune braţele pe umerii mei, dar eu doar le văd. Nu-i simt atingerea. Nici chipul nu i-l mai văd cum trebuie. Privirea mi se întunecă, iar o senzaţie foarte puternică de greaţă îmi urcă pe gât. Încep să respir sacadat.

Iar totul în jurul meu dispare.

— Kacey! Dumnezeule, Kacey!

Kent mă zgâlţâie aproape dureros de puternic.

— S-sunt bine, reuşesc să murmur, concentrându-mă pe inspirat şi expirat, simţind cum greaţa dispare puţin câte puţin.

Dar corpul îmi rămâne de plastilină. Şi cred că tremur.

—  Ce...-

—  Ai avut un mic atac de panică, e în regulă.

Mă trage la pieptul lui, strângându-mă.

— Eşti bine. Calmează-te. A fost doar un sărut.

— Nu ştiu de ce am făcut-o, suspin, cu vocea înfundată, la pieptul lui. Mă simt în siguranţă cu tine, mereu am făcut-o. Şi aşa... Doamne, am distrus totul, nu-i aşa?

Îi simt buzele pe creştetul capului meu.

— Nu ai distrus nimic. Nu a existat niciun sărut, în regulă?

Îmi ia capul în palmele sale făcute căuş. Îmi amintesc pentru câteva clipe cum îmi ţinea astfel obrazul în timp ce... opresc acel gând.

— Bine.

— Dacă vei vrea să discutăm despre asta, o vom face. Dacă nu, nu.

Aprob din cap.

— De cât timp nu ai mai avut un atac de panică?

Îmi ling buzele, care dintr-o dată sunt prea uscate.

— Din noaptea în care m-a sunat mama mea naturală.