Nouă mii de clipe

Capitolul 25 - Kacey

Am înţeles că adulţii sunt şi ei oameni. Iar greşeala face parte din om. Nu ştiu când am încetat să-i mai văd pe oamenii mari ca pe nişte eroi sau modele de urmat. Poate a fost când am aflat că există oameni care îşi abandonează copiii. Sau când am văzut cum o mamă îşi lovea fiica pe stradă.

Sau poate a fost acum patru ore, când am aflat că Jackson este tatăl meu.

Am fugit direct în camera mea, unde sunt şi acum. Nu am putut rămâne în living. Când vin colegi în vizită, stăm în living, dar mereu m-am simţit incomod în acea cameră. Ca şi cum singurul meu coşmar s-a întâmplat acolo. Poate chiar aşa şi e.

Mă întreb cum e chestia asta cu durerea şi cât de uşor trece. Niciodată nu am înţeles de ce vreau atât de tare să îmi cunosc părinţii. Pur şi simplu nu pot scăpa de sentimentul că... trebuie. Ca şi cum trebuie să le spun ceva, dar nu am reuşit niciodată să aflu ce trebuie să le spun. Speram să descopăr când îi descopeream pe ei, dar lui Audrey nu am nicio idee ce să-i spun. Niciodată. Ca şi cum nu am nimic să-i spun acelei persoane, ca şi cum nu ne leagă nimic. Dar e mama mea. Nu ar trebui să ne lege totul?

Jacks... tata ajuns de mult acasă. La fel şi Alexandra. Dar nu am coborât la masă. Agatha mi-a adus cina, dar farfuria a rămas pe birou neatinsă, exact aşa cum a lăsat-o ea. Am rugat-o să le spună că am un proiect la istorie şi chiar dacă nu m-a crezut, cred că le-a spus.

Nu-l pot vedea pe tata acum. Iar Alexandra... încep să mă întreb când a apărut. Mereu am crezut că Alexandra şi Jackson au fost căsătoriţi dintotdeauna şi au avut-o pe Beverly, apoi m-au adoptat pe mine. Dar nu înţeleg cum am ajuns eu aici ca fiind adoptată... oare Alexandra ştie cine sunt? Poate Jackson nu mi-a spus ca ea să nu afle că a înşelat-o cu mama. Dă mult mai bine să adopţi un copil oarecare decât să-ţi adopţi copilul făcut cu amanta.

Şi Audrey de ce nu a făcut nimic atâţia ani? Ştia unde sunt, deci nu m-a căutat atâţia ani, cum am crezut până acum. De ce m-a luat Jackson de lângă ea? Şi de c...

Tresar şi ies din gândurile în care mă pierdusem când aud soneria telefonului. Ecranul îmi luminează piciorul şi îmi las privirea în jos, pe melodiile lui Kael, pe care încercasem să le memorez în ultimele patru ore.

Numele surorii mele, aparent şi de sânge, apare pe ecran şi mă încrunt la telefon. Pentru prima dată, nu ştiu dacă să-i răspund.

Oare ea ce ştie despre Audrey?

Cu câteva clipe înainte să se termine apelul, glisez butonul verde şi accept apelul. Ştiu că am făcut bine, pentru că inima mi se umple de căldură când îi aud vocea.

— Hei, K! Ce faci?

Este mereu atât de veselă! Oare cum reuşeşte? Tatăl nostru este atât de serios tot timpul.

— Am primit nişte versuri, care trebuiesc memorate. Tu?

— Festivalul Bobocilor? Încă se ţine?

— Aparent.

— Eu şi Kaleb încercam să stabilim data la care să venim... şi ne întrebam dacă plecaţi undeva peste o lună. Doar atunci ajungem, din păcate.

Colţurile gurii mi se lasă în jos. Chiar aş fi avut nevoie de ea aici. Acum. Azi. În capătul holului.

— Din câte ştiu, suntem acasă. Hei, ce face Mary?

— Are toane. Îi cresc dinţii. Mă omoară! Cine ar fi crezut că asemena piticanie poate urla atâta?

Chicotesc scurt, imaginându-mi cum Bev se încruntă, apoi începe şi ea să zâmbească auzindu-mă.

— Cred că dacă ai fi întrebat orice mamă de pe planetă ţi-ar fi spus asta. Apropo, Alexandra abia aşteaptă să o revadă pe Mary.

Beverly tace câteva secunde, lucru total neobişnuit pentru ea.

— O s-o vadă.

Se lasă o tăcere stânjenitoare, pe care nu ştiu cum s-o umplu.

— Auzi, tu ştii ceva despre...

Mă opresc, total nehotărâtă. Alt lucru neobişnuit. Este prima dată când mă gândesc înainte să-i spun ceva lui Beverly.

—  Despree...?

— Despreeee... ce ar trebui să-i iau ceva lui Kaleb când veniţi ca să treacă peste faptul că am uitat de aniversarea lui în ultimii optsprezece ani?

Îi aud râsul şi răsuflu pe de-o parte uşurată, pe de altă parte mai împovărată decât am fost vreodată.

—  Eşti iertată, stai calmă.

— Vă iubesc, zâmbesc fără să-mi dau seama.

Şi o spun fără să-mi dau seama. De ce am simţit nevoia să spun asta?

— Noi mai mult!

Apăs pe butonul roşu şi îmi iau telefonul de la ureche. Beverly mi-ar fi spus dacă ar fi ştiut ceva. Sunt convinsă de asta. Sora mea nu m-a minţit niciodată. Urăşte să mintă.

Nu ştie nimic. Ceea ce înseamnă că orice ce se va întâmpla, trebuie să se termine până luna viitoare când vor să vină aici.

Aceasta este moaca mea când număr pe degete câte nopți n-am dormit :))

M-ați iertat? Mulțumesc ❤️