FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Sunt multe lucruri pe care regret că le-am făcut. Dintotdeauna lista a fost una lungă, iar vara trecută mi-a dat ocazia să o triplez, dar nimic nu se compară cu regretul pe care îl simt când Kacey se agaţă de mine cu tot ce are.
Chiar... doare. Mă doare pe mine să o văd aşa şi totul devine şi mai rău când îmi amintesc că, oarecum, e vina mea.
Vreau să ştiu ce a văzut. Ce înseamnă orice a văzut. Dar mai mult decât orice, îmi doresc să nu fi văzut.
Ştiu cum e să simţi ce simte ea. Am simţit-o şi eu când am plecat din L.A. şi ştiam că nu este ultima dată când plec de undeva. Nu am plâns, nu am spus nimănui ce simt cu adevărat, dar am început să mă descarc prin muzică. Până la urmă, ceea ce am simţit eu este tot durere. Ca ea. Nu există mai multe feluri de durere. Este doar una. Aceea care te sfâşie. Ceea ce oamenilor le place să spună că este o durere diferită, este doar intensitatea. Cât de tare te sfâşie.
O strâng mai tare pe Kacey în braţe, chiar dacă nu mai plânge. Tremuratul umerilor s-a oprit acum câteva minute, iar de atunci doar a rămas sprijinită de mine, tăcută, cu braţele în jurul gâtului meu. Adevărul este că nu am fost niciodată un mare fan al îmbrăţişărilor, dar nu pot să nu recunosc, măcar faţă de mine, că îmi place ce simt când este în braţele mele. Simt o căldură foarte plăcută şi... linişte. Şi în cap îmi vin motive pentru care să zâmbesc, iar arcuirea buzelor devine inevitabilă. Îmbrăţişarea ei face... cam ce face muzica. Şi e o nebunie.
Îşi trage nasul. Murmură ceva, dar nu o înţeleg. Apoi mai repetă încă o dată şi îmi pare că seamănă cu o scuză. Strânsoarea braţelor mele slăbeşte, dar nu îi dau drumul de tot. Doar îi dau de înţeles că se poate desprinde de mine. Şi, spre regretul meu, face asta, uitându-se în jos. Apoi, când îşi ridică privirea, ochii i se măresc aproape dureros de tare.
— Îmi pare atât de rău!
Corpul ei micuţ se apropie de mine şi ia o cârpă de lângă chiuvetă. Începe să-mi tamponeze partea dreaptă a gâtului, iar eu nu fac nicio mişcare. Nu înţeleg ce face.
— Se pare că sângele meu a ajuns pe tine, îşi strânge ochii cu vinovăţie. Îmi pun mâna peste a ei ca să iau cârpa şi să mă şterg singur, dar când degetele noastre se ating, mişcările ei se opresc. La fel şi respiraţia mea. Căldura aceea pe care am simţit-o în îmbrăţişare revine aproape la fel de puternică. Şi abia o ating. Îşi trage mana şi se îndepărtează câţiva paşi. Fiecare mişcare a corpului ei îmi transmite nesiguranţă şi vinovăţie.
Oare cum să o fac să mă creadă când îi spun că nu are pentru ce să se simtă vinovată?
— Hai la o plimbare.
Nu ştiu de unde a venit propunerea asta, dar mi-ar fi plăcut să o gândesc înainte să o zic cu voce tare.
