Nouă mii de clipe

Capitolul 61 - Kacey

Primul lucru pe care îl conştientizez când mă trezesc este că mă doare capul. Rău. Sunt pe un pat de spital, într-un salon de un alb atât de curat încât este dureros de privit.

Mă doare tot corpul. Până şi dinţii mă dor. Tata nu m-a lovit niciodată, Alexandra nici atât. Nu am intrat niciodată într-o altercaţie atât de mare cu nimeni, încât să fiu lovită. Cu alte cuvinte, este prima dată când simt gustul violenţei pe propria piele. Şi este diferit de filme. Îi mai vedeam pe protagonişti cum după o bătaie zdravănă îşi smulg branula de la braţ şi pleacă să se răzbune. În realitate, mă simt atât de obosită încât nu simt vreun impuls să mă ridic.

Îmi întorc privirea spre salon, iar pe fotoliul de lângă patul meu îl văd pe Kael, care parcă a fost aruncat acolo, aşa stă pe el. Nu îmi ia mult timp să îmi dau seama că doarme. Şi îl privesc pentru prima dată dormind. E liniştit. Pare şi mai tânăr.

Mă ridic puţin din poziţia orizontală incomodă, dar nu reuşesc să realizez mare lucru. Voiam să ajung la telecomanda care este agăţată de partea de sus a patului, ca să ridic spătarul acestuia. Dar cad cu un sunet înfundat pe saltea şi scâncesc fără să mă pot abţine. Oare câte chestii mi-a rupt Ryan?

Scâncetul meu îl trezeşte pe Kael şi mă simt foarte vinovată.

— Kacey?

Se ridică de pe fotoliu şi înainte să îl pot vedea mişcându-se, îi simt buzele cum le ating pe ale mele, sărutându-mă scurt. Se depărtează repede, dar mie nu îmi pasă că s-ar putea să mă doară. Îmi e dor de el. Îmi ridic mâna şi îi apuc ceafa cu palma, trăgându-l spre mine. Nu se împotriveşte şi îşi lasă din nou buzele peste ale mele, mult mai adânc decât prima dată. Îmi muşcă buza de sus şi scâncesc pentru a doua oară în două minute, dar dintr-un cu totul alt motiv. Mă cutremur de emoţie. Mereu mă emoţionează săruturile lui, mai ales că uneori, adică mai mereu, sunt atât de intense. Dar cel de acum, nu ştiu de ce, dar mi se pare... dureros de intens. Ca şi cum ar pune în el tot ceea ce nu îmi poate spune.

Se desparte când rămânem amândoi fără respiraţie şi mă priveşte atât de adânc în ochi, încât simt cum îmi topeşte fiecare celulă din corp.

— La mulţi ani, iubito.

Poftim?

- Cât timp am fost inconştientă?

Kael oftează, ca şi cum doar să se gândească la asta îi provoacă durere.

— O zi și jumătate. E trecut de miezul nopţii şi toţi au plecat acasă. Ziua ta tocmai a trecut. Am reuşit să o conving pe asistentă să se prefacă că nu sunt aici. Nu voiam să te trezeşti singură de ziua ta pe un pat de spital. Sau să te trezeşti singură pe un pat de spital în general. Poate am ratat ziua ta, dar măcar nu ești singură.

Cuvintele lui îmi răsună în minte cu ecou. Ce poate fi mai dureros decât să fii singur pe un pat de spital?

- Mulţumesc, îi şoptesc din toată inima.

- Pentru ce? se încruntă, nedumerit.

- Pentru tot ce ai făcut pentru mine. Că eşti aici, că ai fost aici mereu, chiar dacă... nu erai nevoit să o faci. Mulţumesc că ai ales să-mi fii alături mereu.

Prin ochii lui trece atât de repede o urmă de tristeţe, încât aş putea foarte uşor să mă prefac că nu am văzut-o. Dar am făcut-o. Însă o ascunde repede cu un rânjet, aşa că decid să nu îl întreb nimic momentan.

- Ce pot să zic? Am o sensibilitate pentru fetele care distrug laptopuri la nervi.

Chicotesc scurt, dar râsul îmi piere când îmi amintesc ce am visat. Şi ce sunt sigură că este adevărat, chiar dacă nu ştiu de ce sau ce înseamnă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic, îi zâmbesc. Audrey a fost aici?

— A fost puţin, până să ajungă Jackson cu Alexandra, apoi a plecat.

— Tu de când eşti aici?

— De când m-a sunat Kent să îmi spună că eşti la spital. Am zburat până aici.

— Kent?

— El te-a găsit.

Normal că el m-a găsit. El aştepta să îi trimit tema când ajungeam acasă. Şi cum n-am ajuns, n-a mai ajuns nici tema. Probabil s-a îngrijorat destul de repede, pentru că eu niciodată nu am uitat să îi dau o temă.

— Kacey, cine ţi-a făcut asta?

— Ryan, zic fără să clipesc. Voia ca tata să renunţe la caz. L-am enervat. Aşa că... am ajuns aici.

— Au stat nişte poliţişti pe hol, dar au plecat când s-a terminat programul de vizite. Kacey, o să le spui adevărul, da?

Aprob din cap.

Continui să vorbesc cu el despre ziua de mâine şi ce vom face după ce mă externează. Dar nu îl ascult cu adevărat.

Nu mă interesează ziua mea de naştere, sau că am ratat-o. Va trebui să dau ochii cu Audrey şi nu ştiu cum să o fac. Jackson mi-a ascuns lucruri, dar şi ea făcut la fel. Nu doar Jackson a uitat să îmi spună că a fost căsătorit cu ea, şi ea a făcut la fel. Şi poate părea ridicol, dar după ce am visat, nu ştiu dacă mai pot avea încredere în ea. Pentru că ştiu că nu a fost un simplu vis. A fost o amintire. Şi nici măcar o simplă amintire, ci una care m-a urmărit pe tot parcursul vieţii, făcându-mi rău. Iar mama mea a fost protagonista acelei amintiri.

Cine ştie câte alte lucruri nu mai ştiu?