Nouă mii de clipe

Capitolul 19 - Kacey

I-am cerut să cânte.

A făcut-o.

Nu i-am cerut să mă lase fără cuvinte.

Dar a făcut-o.

Mi-am petrecut mult timp din viaţă ascultând artişti, dar niciunul, niciunul, nu a putut să mă facă să... trăiesc melodia. Nu ştiu cum se numeşte, nu ştiu dacă este a lui, nici măcar nu am fost conştientă de toate versurile. La un moment dat pur şi simplu mă pierdusem în vocea lui, fără să mai pot fi atentă la orice altceva.

Se uită la mine, aşteptând să zic ceva. Dar eu nu ştiu ce să-i zic. Ce mai pot să spun după asta?

— Ei bine?

Este prima dată când îl văd aşa. Liniştit. În ochii lui nu este nicio furtună, doar o linişte minunată, pe care ador să o privesc. Văzusem din prima zi că are nişte ochi minunaţi, dar acum... acum este cu totul altă poveste.

— A fost, expir, wow. Este tot ce pot spune. De ce nu vrei să ştie nimeni despre... asta?

Se scarpină la ceafă, gest care îi trădează nesiguranţa.

— Simt că pot cânta mai bine dacă partea asta a mea rămâne doar... a mea.

Ridic din umeri, încercând să-i accept explicaţia.

— Mie mi se pare că ai cântat extraordinar. Şi am fost aici, ceea ce face ca partea asta a ta să nu mai fie doar a ta.

— Tu eşti diferită, zice imediat şi face o grimasă scurtă, ceea ce îmi demonstrează că a vorbit fără să gândească. Am fost cam obligat să îţi spun.

Prin minte îmi trece chipul lui Audrey şi, brusc, simt că ştiu mai bine ca oricine ce înseamnă să ai ceva ce să nu vrei să îl împarţi cu restul. Aşa că nu mai insist.

— Biine, tu ştii de festival dinaintea mea, te-ai hotărât ce melodii vrei să cânţi? Dacă da, ai putea să mi le dai ca să încep să le învăţ şi apoi le vom repeta împreună.

— Sigur, doar că... nu am copii melodii. Aş putea să ţi le dau mâine?

Şi ai crede că are încredere în mine că nu îmi voi pune cana de cafea pe ele. Încerc să nu arăt că mă deranjează neîncrederea lui în mine, dar dacă stau să mă gândesc, nici nu putea fi altfel. Abia a încetat să mă mai vadă ca pe diva şcolii.

— Sigur.

Mă ridic de pe scaun şi plec de acolo mai repede decât dacă aş fi propulsată. Ascultându-l pe el cântând, am uitat că astăzi tata vine mai devreme decât de obicei acasă, iar eu îmi propusesem să ajung înaintea lui.

Kael... cu siguranţă este prima dată când aud numele ăsta. Şi începe cu K.

Gândul mă face să zâmbesc, dar îl alung rapid din cap. Nu are încredere în mine, abia mă ştie şi în cea mai mare parte a timpului de când mă ştie şi m-a disprețuit. Nu există nicio şansă ca lui să-i pese de cum mă simt şi cu atât mai puţin să-mi lase biletele motivaţionale în bancă.

***

Intru în casă pe uşa din bucătărie şi o ocolesc pe Agatha care stă pe canapea şi se uită la televizor, având grijă să nu mă vadă. Urc la etaj, rugându-mă să nu nimeresc să calc pe bucata de parchet care scârţâie. Intru în biroul tatei fără să se întâmple asta.

Căldura cu care este amenajat mă uimeşte de fiecare dată când intru. Lângă un perete sunt puse două fotolii imense, crem, foarte pufoase, în care stăteam cu Kent când tata butona calculatorul şi noi aşteptam să termine ca să ne scoată în parc. Pe celălalt perete este o bibliotecă imensă, plină cu cărţi şi dosare de la tribunal, frumos aranjate şi cu siguranţă foarte bine ordonate. Probabil şi alfabetic.

Cred că zăpăceala mea a fost prima dovadă că Jackson nu este tatăl meu. Nu se poate să fiu înrudită cu cineva atât de ordonat.

Nu îmi amintesc câţi ani aveam când Alexandra şi Jackson mi-au spus că, la nivel biologic, nu sunt părinţii mei. S-a întâmplat acum atât de mult timp încât pare că am ştiut dintotdeauna. Cred că nici nu înţelesesem ce voiau să-mi spună. Oricum când eram mică credeam că tata este, de fapt, doar soţul mamei. Nu ştiam că şi tatăl are o contribuţie la facerea copilului, credeam că pur şi simplu o iubeşte pe mama şi s-a căsătorit cu ea.

Chiar dacă Jackson şi Alexandra vor rămâne pentru totdeauna părinţii mei şi o să îi iubesc ca pe unii, îmi doresc atât de mult să îi ştiu pe cei biologici.

Poate, în sinea mea, am vrut să ştiu de ce nu am fost suficient de bună încât să mă păstreze lângă ei.

Acum, că o ştiu pe Audrey, îmi dau seama că a fost mai mult decât un simplu abandon. Nu a vrut să o facă, a fost nevoită. Dacă ar fi fost doar cât am crezut eu toată viaţa, tatăl meu ar fi fost lângă ea. Dar nu este. Şi nu cred că este mort, mi-ar fi spus.

Deschid laptop-ul şi tastez parola pe care ştiu că o are, iar ecranul de pornire este afişat în faţa ochilor mei. Nu ştiu foarte bine ce caut. Mă uit după orice ar putea avea legătură cu Audrey. Jackson este foarte, foarte organizat, deci e imposibil să nu găsesc ceva legat de asta în calculatorul lui. M-a adoptat când eram mică, probabil printr-o organizaţie sau de la un spital. Există un motiv pentru care Jackson nu mi-a spus niciodată în ce spital m-a născut. Poate m-a luat de acolo.

Deschid fişierele şi caut, folosind cuvântul „Kacey", orice există în ele. Iar după câteva zeci de minute în care deschid fiecare fişier şi dau peste mii de poze cu mine de când eram mică, nu găsesc nimic. Niciun spital. Nicio agenţie. Nicio organizaţie umanitară. Nicio casă de plasament Niciun alt copil între care ar fi trebuit să aleagă când m-a adoptat. Nu aşa funcţionează?

Şterg cuvântul „Kacey" de la căutare şi oftez. Este absolut imposibil să nu existe ceva legat de adopţia mea. Are nevoie de chestiile astea, legal vorbind. Când mi-am făcut cartea de identitate a prezentat o grămadă de acte. Trebuie să fie undeva în calculator.

Inspir şi tastez „Audrey".

Apare o bară sus, care se înverzeşte pe măsură ce caută prin toate fişierele. La final, un singur dosar galben numit „Audrey" apare. Apăs pe el, dar se deschide o fereastră care îmi cere o parolă.

Mă las pe spătar, privind ecranul înmărmurită. Îmi amintesc de toate ezitările lui când aude numele „Audrey", felul în care mereu schimbă subiectul. Îmi amintesc cât de categorică a fost Audrey în privinţa faptului că nu vrea că Jackson să ştie că vorbim.

În fişierul ăsta cred că voi găsi tot ce vreau să ştiu.