FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Închid telefonul cu un zâmbet imens pe buze, apoi realizez ceva. Şi îl sun înapoi.
— Deja îţi era dor de vocea mea? întreabă, după ce răspunde la primul ton.
— Mai ştii că m-am mutat? îl ignor total.
— Ăă...
Îi dictez adresa, uitându-mă din trei în trei secunde la ceas. Este ora cinci şi am doar două ore să mă pregătesc. Nu am mai avut o întâlnire de o eternitate şi ultima primă întâlnire am avut-o acum atât de mult timp că am şi uitat acum câţi ani. Deci să spun că sunt emoţionată este puţin spus.
Sunt îngrozită.
— O să fiu acolo, îmi spune la final.
— Te aştept, îi spun din nou.
Sper că nu îmi aude respiraţia sacadată. Dacă sunt aşa acum, cum o să fiu la şapte fără cinci minute? Şi dacă vine mai devreme?
Aoleu.
Închid telefonul şi îl arunc pe pat, iar eu zbor la geanta de haine pe care am lăsat-o pe jos, lângă dulap. Scot cam jumătate din ce am acolo până găsesc o pereche de blugi albi. Mai scot un sfert până găsesc şi un pulover crem. Reuşesc să îmi fac un duş şi să mă spăl pe cap în timp record. Nu vreau să pară că mă străduiesc prea mult, cu toate că o fac. Şi faptul că nu ştiu unde mergem îngreunează situaţia. Deci rămân la alegerea anterioară de haine, ceva cât se poate de comod şi comun... ca să pot merge în multe locuri cu el îmbrăcată aşa şi să nu par ca adăugată în photoshop acolo.
Îmi usuc părul şi îl prind într-un coc lejer, apoi scot câteva fire, lăsându-le să atârne şi să îmi încadreze fața. Şi mă machiez cât se poate de natural. Şi sunt gata cu... douăzeci de minute înainte să ajungă.
De ce am emoţii atât de mari? Am petrecut atâtea ore cu el, singuri, încât ar trebui să fie ceva normal să rămân singură cu el. Dar acum suntem un cuplu, oficial.
Îmi pun câteva chestii în geantă şi ies din cameră. Mama stă la masa din bucătărie, tastând la laptop concentrată. Mă aşez fără să stau pe gânduri lângă ea.
— Ce faci? o întreb trântindu-mă pe scaun.
Tresare, semn clar că nu m-a simţit şi se uită la mine zâmbind.
— Lucrez, scumpo. Dar tu? Unde mergi atât de gătită?
Îmi vine să îmi întind gâtul până la o oglindă. Sau să mă întorc în cameră şi să mă „dez-aranjez", ca să nu se vadă cât mi-am bătut capul cu fața mea. Dar nu fac niciuna, nici alta.
— Am o întâlnire cu un tip.
Aprobă lent din cap. Îmi aminteşte oarecum de reacţia tatei când i-am spus prima dată că am o întâlnire cu un tip. Eram mai mică şi el e... ei bine, tată, dar se pare că asta nu contează prea mult. Cred că ei îi este mai greu, a sărit de la a mă auzi plângând de foame la plecat la întâlniri cu băieţi.
Gândul la tata... Jackson, mă întristează, dar nu las asta să îmi strice buna dispoziţie.
— Cum îl cheamă? întreabă după câteva clipe.
— Kael.
Vreau să mai adaug ceva, dar îmi simt telefonul vibrând şi ştiu deja că este el.
— Şi tocmai a ajuns, deci paa.
Mă ridic de pe scaun şi îi sărut obrazul.
— Data viitoare să-i spui că poate veni sus, strigă după mine în timp ce ies de pe uşă, iar eu îi zic că aşa voi face, dar nu ştiu dacă m-a auzit.
Cobor în fugă scările, mai entuziasmată ca... niciodată. Şi nu încetinesc până nu ajung în raza lui vizuală. Nu trebuie să ştie cât de exaltată eşti, Kacey. Cobor ultimele trepte cât de calm pot, dar îmi păstrez un zâmbet imens pe faţă. Cu el nu am ce să fac. Ies din bloc şi îmi ridic privirea spre el.
E aşa sexi sprijinit de motocicleta aia.
Nu apuc să mă holbez prea mult pentru că mă trage în braţele lui şi mă sărută lung pe buze. Iar eu cred că roşesc.
— Unde mergem?
— O să vezi când ajungem. Apropo, eşti foarte frumoasă.
Sigur roşesc. Zâmbesc, murmur un „mulţumesc" pe care cred că nu-l aude şi aştept să se urce pe motocicletă, ca să mă pun în spatele lui. Mă aşez şi îi înconjor talia cu braţele, apoi îmi las capul pe omoplatul lui.
E diferit de cum a fost prima dată când am mers cu el pe motocicletă. Acum nici nu simt când pornim. Nu îi simt inima, dar îi simt respiraţia şi sunt... liniştită. Până şi emoţiile au dispărut. Parcă să stau lipită de el pe o motocicletă este cel mai firesc lucru de pe pământ. Îmi închid ochii din cauza vântului, dar cred că i-aş fi închis şi dacă nu m-ar fi deranjat acesta. Savurez momentul din plin, deconectându-mă fără să vreau de la tot. Am citit în câteva locuri ce înseamnă sentimentul ăsta, când mintea îţi este goală şi inima mai are puţin şi îşi ia zborul.
E libertate. Şi e lucrul după care am tânjit mult timp, adânc în sufletul meu. Mai mult decât orice, mi-am dorit să simt această libertate fără ca măcar să ştiu ce înseamnă. Toată lumea cred că îşi doreşte să fie liber. Şi ceea ce simt acum, pe motocicleta asta, cu braţele în jurul lui Kael, este de o mie de ori mai bine decât ce am simţit când am obţinut lucrul după care am alergat toată viaţa mea. Părinţii mei naturali.
— Am ajuns.
Kael se întoarce spre mine cât îi permite poziţia, iar eu deschid ochii, dând de chipul său. Încă îl ţin de talie şi nu pare să îl deranjeze, sau să aibă cea mai mică intenţie să se elibereze. Îmi priveşte buzele, apoi îşi ridică ochii spre ai mei.
Iar eu mă uit unde suntem şi... îmi dau seama că asta era locul unde voiam să vin cu el. Nu ştiu de ce, dar îl ador.
Mă ajută să mă dau jos de pe motocicletă şi mă urmează după pietre. Peştera este parţial luminată pentru că afară stă să se întunece, dar este plină de lumânări.
Peste tot.
Zeci de lumânări aprinse oriunde te uiţi cu ochii. Nu este un loc mare, iar în unele zone trebuie să stai aplecat, dar aşa... Dumnezeule, nicio sală de bal din niciun basm cu prinţese nu ar putea să arate aşa.
Iar în mijloc sunt câteva pături groase şi pufoase puse una peste alta, cu perne pe ele. Tot acolo este aşezată şi chitara la care a cântat la fiecare repetiţie a noastră.
Rămân înţepenită, admirând locul ăsta. Nu îmi vine să cred că arată... aşa. Nici nu mi-am putut închipui că o peşteră poate fi... aşa.
— Îţi place?
Îi simt respiraţia pe gât, iar el este aproape lipit de spatele meu. Fac un sfert de pas în spate şi mă lipesc de el, lăsându-mi o foarte mică parte din greutate pe el.
