Nouă mii de clipe

Capitolul 11 - Kacey

—  Tatăl tău nu mă place.

—  Ba te place. Doar că nu suficient cât să îi placă să te vadă intrând în camera mea.

Kent îşi lasă geaca pe patul din camera mea, apoi se trânteşte în el, în timp ce eu iau tricourile pe care le-am aruncat pe jos dimineaţă şi le pun în dulap.

—  Nu înţeleg cum reuşeşte tatăl rău să vină acasă atât de devreme mereu.

Mă încrunt, dându-i dreptate în mintea mea. Tata niciodată nu a ajuns acasă după lăsarea întunericului.

—  Mi-a zis o dată că nu vrea să ajungă târziu acasă, dar nu ştiu de ce.

Am încercat să par dezinteresată, dar nici eu nu înţeleg de ce mereu este acasă devreme. Când eram mică, mi-am zis că poate veni acasă când vrea el, pentru că este şeful tuturor, dar pe măsură ce creşteam mi-am dat seama că nu este şeful tuturor şi că trebuie să muncească, la fel ca toţi ceilalţi. E adevărat că după ce ajunge acasă stă mult în biroul lui, care e la câteva uşi distanţă de camera mea, dar tot nu înţeleg de ce nu rămâne pur şi simplu la birou.

—  Poate îi e frică de întuneric, propune Kent râzând.

—  Da, pufnesc, sigur asta e.

Mă întind şi eu pe pat, lângă el, cu faţa la tavan.

—  Îmi e somn. Am dormit o oră azi noapte.

—  Atunci cred că o să te las să dormi. Şi mie îmi e somn.

Kent se ridică de pe pat şi trage de geaca sa, care, cumva, a ajuns sub mine. Nici nu mă deranjez să mă mişc.

— Hei, ştii ceva de Nina?

Îmi deschid ochii, uitându-mă la îngrijorarea şi curiozitatea care îi joacă pe chip.

— Nu.

Îl aud ieşind din cameră, iar eu îmi închid ochii, întrebându-mă dacă am procedat corect când nu i-am spus că am vorbit azi cu fratele ei. Ce rost avea să-i spun ce părere proastă are el despre noi?

Iar astăzi, în afară că Mellisa a fost supărată pentru că petrecerea a fost un dezastru, nu s-a întâmplat nimic. Aceleaşi bârfe, aceeaşi bârfitori, aceleaşi scandaluri. Nimeni nu a zis nimic de Nina sau de Ryan.

Ceea ce este mai mult decât perfect.

Cred că sunt undeva între vise şi realitate când îmi aud telefonul sunând. Să mă ridic? Oricine mă sună, îl pot suna înapoi. Şi nu am chef, chiar deloc, să ascult cum Kylie e nemulţumită de iubitul ei sau Zac iarăşi şi-a înşelat iubita. Asta e tot ce am auzit azi.

Însă telefonul nu se opreşte din sunat, iar eu mârâi frustrată în timp ce mă întind spre el şi accept apelul fără să mă mai uit de la cine e.

—  Alo? se aude din difuzor o voce femină, iar mie îmi ia câteva nano-secunde să o recunosc.

Şi câteva clipe să încremenesc.

—  Mamă? cuvântul îmi scapă printre buze fără ca măcar să apuc să gândesc să îl opresc.

Nu trebuia să-i spun „mamă". La ultimul apel i-am dat de înţeles că nu o cred, doar că... acum o fac. Din păcate. Chiar nu vreau să o cred. Nu vreau să-mi dea viaţa peste cap. Sau să intre în ea. Sau să facă parte din ea.

Sau îmi doresc asta mai mult decât orice pe lume, pentru că în ultimele zile ea este singurul lucru la care m-am putut gândi.

—  Iubito? Ce faci?

Înghit în sec şi mă ridic în capul oaselor, încercând să-mi amintesc cum să vorbesc. Sunt al naibii de emoţionată, ceea ce este al naibii de greşit. Este mama mea! De ce trebuie ca viaţa mea să fie atât de aiurea încât să nu pot vorbi cu propria mamă fără un nod în gât?

—  Tocmai am ajuns acasă de la şcoală.

Nu-mi recunosc vocea. Sună chinuită.

Iar inima mea aproape sângerează când realizez că ea nu va observa asta. Nu am vorbit suficient de mult cu mama mea încât ea să-şi dea seama după voce dacă sunt bine.

—  Ştiu că trebuia să te sun ieri, cum am promis, dar am vrut să fie gata surpriza.

Surpriza?

—  Ce-ai zice să te muţi cu mine?

Totul în jurul meu, literalmente, se opreşte. Inclusiv respiraţia şi inima.

Să mă... mut cu ea? Nici măcar nu o cunosc.

—  Nu ştiu ce să zic.

Un om normal, i-ar fi închis telefonul. Sau ar fi zis că este nebună. Ar fi refuzat imediat. Dar eu... îmi doresc atât de mult să o cunosc! Să am o mamă. Să fiu fiica cuiva.

Şi poate aşa voi afla mai multe despre tatăl meu.

—  O să mă gândesc la asta.

—  Ce-ai zice dacă mâine o să te iau de la şcoală ca să putem vorbi față în faţă? Să ne cunoaştem. Nu trebuie să zici „da" acum. Avem tot timpul din lume, iubito.

„Iubito"...

—  Ies la trei.

Îşi ia la revedere şi închide apelul, dar eu nu-l închid. Nici nu îmi iau telefonul de la ureche. Abia după câteva minute inima mea îşi reia ritmul normal de a bate şi emoţiile par să mă lase.

De ce totul trebuie să fie atât de nepotrivit? De ce trebuie să îmi stea inima în loc când mama mea se apropie? Iar vocea ei... îmi pare atât de cunoscută. Ca şi cum am auzit-o în vise, în toate nopţile de când mă ştiu. Poate mama a fost alături de mine, chiar dacă nu fizic.

Mereu m-am întrebat ce am moştenit de la mama, sau de la tata. Dacă ochii mei negri sunt de la ei, sau poate de la o bunică. În sfârşit, după atâta timp, voi putea afla răspunsul la toate întrebările pe care mi le-am pus vreodată.

Şi ignor cu desăvârşire acea minusculă parte din creier care se zbate să îmi spună că unele întrebări trebuie să rămână fără răspuns.