Nouă mii de clipe

Capitolul 66 - Kael

Au trecut două săptămâni.

Doar două săptămâni.

În mintea mea sunt mult mai multe. Cam o infinitate. Aproximativ.

Astăzi este procesul lui Ryan, iar noi vom fi acolo. Este probabil prima dată când nu voi putea să o ocolesc cu privirea pe Kacey, asta dacă vine. Nu ştiu dacă a depus plângere împotriva lui Ryan, sau dacă s-a refăcut fizic complet. Nu mai ştiu nimic despre ea de când am ieşit din acel salon de spital, regretându-mi toate deciziile din ultimul timp.

Nu ar fi trebuit să am încredere în ea. Nu ar fi trebuit să am încredere în nimeni din şcoala asta. Pentru că, în final, ajung de unde am plecat: singur, mai singur ca niciodată chiar, în alt oraş, în alt stat. Şi asta se simte ca şi cum aş fi în altă ţară. Sunt multe lucruri pe care le-am învăţat în viaţa asta, iar printre ele se numără că nu contează unde pleci, atâta timp cât o faci.

Şi mi-am amintit de-asta când am plecat de lângă Kacey. După ce am ieşit din salon, m-am oprit pe hol. Apoi, am văzut-o plecând din spital, singură. Sunt aproape convins că nu m-a văzut uitându-mă la ea. Şi când pleca, am realizat că nu conta unde pleca, putea să se ducă acasă, sau în alt oraş. Aş fi simţit-o la fel de străină cum am simţit-o când am închis uşa în urma mea.

Aş fi vrut să rămână o străină. Sau chiar fata aia bogată şi răsfăţată care credeam că este. Aş fi vrut să nu îi acord atâta putere asupra mea. Să nu o cunosc, să nu descopăr cum este ea de fapt, să îi spun adevărul, să nu plec, să nu o las să termine ce avea de zis, să nu o cred, să nu îi povestesc de acea vară... E incredibil de câte lucruri mă simt vinovat în timp ce o învinuiesc pe ea pentru starea în care sunt. Poate ştiu, adânc, undeva acolo în sinea mea, că de fapt eu sunt vinovat pentru că am adus-o în acel punct.

Dar toată dezamăgirea pe care o simt faţă de ea nu mă lasă să îmi dau seama clar care dintre noi este vinovat.

Maşina se opreşte. Iar eu mă văd nevoit să cobor. Îl aud pe tata cum oftează de pe scaunul şoferului şi văd mâna mamei cum o strânge pe a tatei. Mă întreb cât de grea trebuie să fie situaţia asta pentru ei. Poate au nevoie de consolare, poate sunt egoist că îmi trec asemenea lucruri prin cap, dar cred că eu şi Nina avem nevoie de mai mult sprijin decât au ei nevoie.

***

Stăm câteva ore pe holurile tribunalului pentru că, aparent, aşa stă treaba pe aici. Butonez telefonul cam jumătate din timp, dar asta nu mă calmează şi nici nu face timpul să treacă mai repede. Parcă face totul să fie şi mai greu, pentru că tot dau de poze cu mine şi Kacey. Nu am şters nicio poză cu noi. Mă întreb dacă ea a şters.

Am vrut. Dar nu am putut. Pozele cu ea au stat la „şterse recent" vreo trei zile, iar apoi le-am salvat din nou în galerie. Cumva, chiar şi după tot ce s-a întâmplat, nu mi-o pot scoate din... cap, inimă, naiba ştie unde sunt rădăcinile ei mai adânc înfipte în ființa mea.

Lângă mine se aşază Nina. Se uită la mine câteva secunde, cu atâta concentrare încât pot să jur că nu mai respiră, iar într-un final zice:

— Nu i-ai zis că ne mutăm, nu?

Nici nu este nevoie să întreb despre cine vorbeşte.

— Nope.

Blochez ecranul, pe care rămăsese deschisă o poză cu noi, şi îmi bag telefonul în buzunar, apoi mă sprijin de peretele rece al celui de-al doilea etaj al clădirii tribunalului. Dumnezeule, n-am mai fost de mult timp atât de plictisit.

— Nici eu nu i-am spus lui Kent. Adică, noi nu aveam o relaţie ca voi, dar...

— Dar nu prea mai contează partea cu relaţia, când iubirea există, îi completez eu propoziţia. Nu?