Nouă mii de clipe

Capitolul 72 - Kael

Să împachetezi e naşpa. Nu doar că este de-ajuns să mă apuc să pun nişte chestii în vreo cutie de carton, dar acţiunea în sine de a împacheta mă seacă. Mereu găsesc zeci de lucruri de care am uitat şi pe care zic că o să le folosesc, apoi le arunc într-o cutie, uit de ele, şi nu le mai folosesc. Devine şi frustrant la un moment dat.

Abia prima cutie este gata când îmi vibrează telefonul în buzunar. Numele tatălui lui Kacey îmi apare pe ecran, alături de un mesaj în care îmi cere să vin la ei acasă. Mă încrunt spre ecran şi sunt la un pas să îi răspund „de ce?", dar îmi amintesc subit că astăzi Kacey trebuia să meargă la Brent. Arunc o privire spre ceas şi realizez că ar fi trebuit să termine de mult timp vederea cu el.

Aşa că nici nu mă mai obosesc să caut un motiv pentru graba cu care îmi iau geaca de piele de pe pat şi ies din casă, dând naibii toate cutiile. Oricum m-am săturat de ele.

***

Cred că e a doua oară când vin în fața maiestoasei vile. Şi intimidantă. Prima dată o priveam diferit, ca şi cum era indicator mare şi lat pe care scria „Vezi? Nu ai ce să cauţi aici!". Şi aş fi vrut să fac parte din acest „aici", din lumea asta în care poţi obţine ceva doar pocnind din degete. Însă acum, după ce am văzut starea în care a fost adusă familia asta de sumele enorme de bani din conturi şi de influenţa ridicol de mare a lui Jackson, mă mulţumesc cu casa familiei mele, care chiar dacă e mai mică, îmi oferă mult mai multe decât îmi va putea oferi acest palat. Sau decât i-a oferit lui Kacey. Sau surorii ei. Până şi decât i-a oferit lui Audrey.

Bat la uşă de două ori, după ce am străbătut gradina atent tunsă de mai mult ca sigur un grădinar cu diplomă în secretele ierbii.

Uşa se deschide şi un chip necunoscut apare de după ea. Este un tip. Este înalt, puţin mai înalt decât mine, îmbrăcat cu un pulover şi nişte pantaloni de trening. Postura sa relaxată mă face să mă întreb dacă nu cumva am încurcat castelele din cartierul ăsta.

— Tu trebuie să fii Kal-El.

Are vocea joasă, plăcută, şi un zâmbet sincer pe chip, care nu prea merge cu cearcănele enorme. Îmi vine să îmi dau ochii peste cap, dar mă abţin. Măcar ştiu că am nimerit adresa. 

— Kael, de fapt.

Îşi încreţeşte nasul, cerându-şi scuze din priviri. Mda, mi se întâmplă des.

— Intră, super-eroule.

Nu ştiu dacă e ironic sau doar vrea să fie amuzant, dar intru, înainte ca măcar să aflu cum îl cheamă. În living-ul pe care mi-l amintesc vag stă o fată pe canapea. E cu spatele spre noi, iar părul ei lung până la jumătatea spatelui mă face să vreau să mă opresc pe loc şi să scot un sunet şocat. Nu scot vreun sunet, dar tot mă opresc, aproape holbându-mă la tipa cu părul în toate nuanţele de la blond la castaniu închis. Ea când mă aude apropiindu-mă se întoarce spre mine şi îmi aruncă un zâmbet fermecător, cu o fetiţă de sub un an în braţe.

— Kael, ea este Beverly.

Tipul care mi-a deschis uşa se apropie de Beverly şi o ia pe fetiţă în braţe cu grijă, ca Beverly mai apoi să se ridice şi să îmi întindă mâna. I-o strâng şi îi întorc zâmbetul. O analizez din cap până în picioare. Din ce ştiu, trebuie să aibă peste treizeci de ani, dar nu se vede urmă de maturitate pe chipul său. E frumoasă ca o adolescentă.

— Iar eu sunt Kaleb.

Kaleb îmi întinde mâna, ţinând-o cu cealaltă pe micuţă lipită de el. Stă umăr lângă umăr, lipit de Beverly. Şi el e la fel de tânăr. Are câteva trăsături, cum ar fi maxilarele, mai pronunţate de vârstă, iar asta mă face doar să sper că şi eu voi arăta la fel la vârsta lui.

Bine, deja încep să gândesc prostii.

Dau mâna şi cu el. Îi studiez puţin fără să vreau. Kaleb este mai înalt decât Beverly, dar nu cu foarte mult. Îi ajunge până la umăr lejer. Iar fetiţa din braţele lui este liniştită, probabil aţipită. Are creştetul acoperit de puful ăla de bebe, de culoare cafenie. Mă întreb dacă şi ea o să aibă părul ca maică-sa. Ar fi norocoasă dacă aşa se va întâmpla.

— Ia loc. Vrei ceva?

Îmi amintesc foarte clar cum şi Kacey mi-a pus aceeaşi întrebare ca şi sora ei mai mare când am venit prima dată aici. Clatin din cap şi mă aşez pe canapeaua pe care am stat acum câteva luni, accesând un dosar parolat dintr-un laptop pentru Kacey. Acum că îmi amintesc, e posibil să fi avut un rol destul de important în toată nebunia care a urmat pentru Kacey. La urma urmei, dosarul ăla se numea „Audrey".

— M-a chemat Jackson, le spun, de parcă aş vrea să clarific că nu am un obicei să trec pe la casa lor. Mai ales că nu ştiu ce ştiu ei despre mine, în afară de nume.

— Ştim. Eu l-am rugat să te cheme.

Vocea lui Beverly este caldă. Blajină. Şi când mă uit la ea nu îmi pot imagina cum chipul liniştit din faţa mea a trecut prin atâta durere.

— De ce?

Îl văd pe Kaleb cum îşi strânge buzele.

— Nu a mai răspuns la telefon de când s-a dus să se vadă cu Brent şi ne întrebam dacă ai vreo idee unde ar putea fi.

Pentru o secundă mă panichez, gândindu-mă că Brent i-ar fi putut face ceva, dar sunt sigur că niciunul dintre cei doi nu ar fi fost atât de calm dacă aşa ar fi stat lucrurile. Aşa că îmi storc puţin mintea în căutarea unui loc în care Kacey ar simţi nevoia să meargă pentru a-şi pune gândurile în ordine. Şi îmi vine doar unul în cap.

— E o peşteră la baza dealului care desparte cartierul ăsta de una din pistele de curse ilegale abandonate.

Îi arunc o privire lui Kaleb, ca să ştiu dacă trebuie să îi mai dau şi alte indicaţii, dar ochii îi sclipesc, iar pentru o secundă parcă îi dispar toate cearcănele de sub ochi.

— Cunosc locul ăla.