Nouă mii de clipe

Capitolul 65 - Kacey

Nu ştiu dacă este din cauza gândurilor mele, sau a acestei camere de hotel, dar mă simt al naibii de singură. Cum nu m-am mai simţit în viaţa mea. Aş vrea să cred că se va rezolva, cumva, dar nu ştiu de ce, ştiu că nu se va întâmpla.

Mă simt ca ultimul om de pe pământ. Aşa că am şi început să mă port ca atare. Nici măcar nu ştiu pentru care dintre lucruri stau şi plâng în aşternuturile astea enervant de frumos mirositoare.

L-am rănit pe Kael. Nu, nu l-am rănit. L-am făcut să mă urască. Am vrut să fiu dură, ca să plece din viaţa mea. Practic, am vrut să îl izgonesc. Şi am făcut-o. Doar că l-am făcut şi să mă urască, iar asta nu mi-am dorit niciodată. Apoi, după ce el a plecat, la fel am făcut şi cu Kent, prin telefon. Sunt sigură că şi el mă urăşte.

Am dispărut din spital înainte ca Jackson să se mai întoarcă în salon şi i-am lăsat un bilet pe pat, zicându-i că am nevoie de câteva zile de linişte. Bănuiesc că a înţeles mesajul destul de clar, pentru că de-atunci, de acum trei zile, nu m-a mai sunat.

Nu m-a deranjat că el ştia totul şi nu mi-a spus. Nu m-a deranjat nici măcar când lui Kent i-a scăpat că ştia şi el. I-am înţeles, oarecum, dar... îi vreau departe de mine. Sunt prea buni. Prea perfecţi. Mă simt ca un virus lângă ei. Ei au adus bucurie în viaţa oamenilor din jurul lor. Eu nu. Eu i-am infectat. Beverly aproape a murit din cauza mea. Și chiar dacă ea a supraviețuit, visul ei n-a reușit s-o facă.

Şi nu ştiu cum o să pot da ochii cu ea, ştiind asta.

Mă ridic din pat şi imediat cad la loc, slăbită. Dar ştiu că trebuie să mă ridic, ca să fac o ultimă persoană să sufere. Eventual, poate să se urască pe sine.

Pe mama mea. Pe cea pe care am căutat-o toată viaţa, parcă doar ca să aflu cum a distrus-o pe cea a celor din jurul meu.

***

În aproximativ o oră sunt în faţa blocului ei, cu cam două kilograme de concealer pe sub ochi, ca să fiu oarecum decentă. Îmi umplu plămânii cu aer şi îl expir brusc pe tot, ca să îmi fac curaj. Şi chiar dacă nu reuşesc, intru şi urc pe scări până în faţa uşii ei, apoi o deschid cu cheia pe care mi-a dat-o.

O găsesc repede, în bucătărie, făcând un ceai. Am observat că îi plac mult ceaiurile. Şi chiar face unele bune. Am băut zeci, povestind cu ea pe canapea. Aş vrea să nu îmi amintesc acele momente, dar o fac. Şi reuşesc să îmi frâng şi mie inima încă puţin.

O iubesc pe femeia asta. O fi rea, o fi egoistă, poate merită tot ce am crezut că a fost o nedreptate, dar o iubesc. Şi nu doar pentru că este mama mea, ci pentru că... sincer, habar nu am. Dar a reuşit să devină o parte importantă din mine şi din viaţa mea. Şi abia acum realizez că nu merită.

Când mă vede, zâmbeşte. Dar când se apropie de mine şi mă vede mai bine, zâmbetul i se şterge.

— Iubito, ce s-a întâmplat?

Îmi apucă obrajii cu grijă, în palmele făcute căuş. De fiecare dată când mi-a trimis mesaj ca să mă întrebe dacă sunt bine, i-am răspuns că da. Fizic, sunt oarecum bine. Psihic, sunt la un pas să cedez.

— De ce ai făcut tot ce ai făcut?

De ce încă încerc să îi caut motive.... sau scuze? Naiba ştie ce fac eu aici. Şi nici ea nu ştie, pentru că mă priveşte nedumerită.

— La ce te referi?

— La Brent şi la ce i-a făcut lui Beverly. La tot ce a urmat.

Chipul i se înnegreşte. Cred că e la un pas să leşine. Dar nu o face. Rămâne în picioare şi recunosc că sunt puţin şocată că poate să mă privească în ochi. Sau că eu pot să o privesc în ochi şi să caut cu disperare orice de vinovăţie.

— Nu regret ce am făcut, Kacey, aceasta oftează şi se aşază pe unul din scaunele din lemn din bucătărie. Eu rămân în picioare, ca să pot pleca mai repede din apartament când voi simţi că... nu mai am nimic să îi spun.

— Te-ai gândit vreun moment la mine? La cum mă voi simţi când voi afla ce ai făcut?

Am din nou vocea aia plângăcioasă, pe care o urăsc.

— M-am gândit doar la tine, Kacey. Tot ce am făcut, am făcut pentru tine.

O cred. Nu vreau să o cred, dar o cred.

— Când am aflat că sunt însărcinată cu tine... m-am speriat atât de tare. Ştiam că alături de tatăl tău şi de mine nu o să ai vreo şansă la o viaţă bună, aşa că am făcut tot posibilul că Jackson să fie cel care te va creşte. Eram atât de speriată de ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi descoperit că nu eşti a lui, încât... tot ce am făcut, a fost pentru tine. Poate mă vei crede un monstru pentru ce i-am făcut lui Beverly. În povestea ei, ştiu că sunt. Dar nu îmi pasă. Îmi pasă doar că tu ai avut o copilărie frumoasă. Mult mai frumoasă decât orice aş fi putut să îţi ofer. Ştiu că nu mă înţelegi, dar o vei face când vei fi şi tu mamă şi vei fi în stare de orice pentru copilul tău.

Cred că plâng. Sigur plâng. Dar nu las asta să mă oprească. Îmi şterg lacrimile şi îmi trag nasul, apoi îmi ridic ochii spre ea, renunţând să îmi mai privesc adidaşii din picioare.

— Şi în povestea mea ai devenit un monstru, îi spun pe cel mai indiferent ton al meu, apoi mă îndrept spre ieşirea din apartament, tot ceea ce vreau fiind să ies.

Dar vocea ei mă opreşte cu piciorul în prag.

— Te iubesc, Kacey. Şi fericirea ta a meritat toate greşelile mele.

Îmi închid ochii şi nu ştiu cum ajung la ieşirea din bloc, cu ochii şiroind de lacrimi. Nu ştiu dacă am făcut-o să se urască, dar ştiu că inima mea este prea zdrobită în acest moment ca să îmi mai pese de-asta.