Nouă mii de clipe

Capitolul 63 - Kacey

Pun şi papucii de spital în geantă. Şi arunc o privire prin salonul de spital. Abia aştept să dispar de-aici. Urăsc spitalele. De mică le-am urât. Nu ştiu dacă există cineva în toată lumea asta largă căruia să îi placă spitalele. Nu ştiu nici dacă este de vină mirosul, sau ideea în sine că nu ești bine.

Îmi simt muşchii cum mă dor şi ameţesc destul de uşor. Ştiu că este de la lipsa de vitamine, pe care o am în ciuda tuturor perfuziilor făcute. Aşa că mă aşez pe pat ca să îmi revin, cât sunt singură în salon, că poate dacă mă vede cineva slăbită nu mai ies de-aici. Şi asta e tot ce vreau în acest moment.

Aud uşa cum se deschide şi mă ridic, prin cap trecându-mi că este Kael. Dar nu are cum. Mi-a spus că îmi trimite mesaj când ajunge în faţa spitalului ca să vină şi să mă ia, să mergem împreună la peşteră. Şi nu este el, este tata.

E a doua oară când îl văd pe tata de când am ajuns în spital, iar prima dată când l-am văzut, recunosc, m-am speriat. Parcă în faţa mea venise străbunicul lui, nu el. Ştiu că este aşa din cauza mea, dar... nu îmi explic. Sunt bine, până la urmă.

— Cum te simţi? Eşti sigură că nu vrei să mai stai încă o zi?

Îmi vine să îmi dau ochii peste cap, dar mă abţin. Este atât de îngrijorat încât mă abţin. Dau din cap în semn negativ. Nu simt altceva decât că m-aş îmbolnăvi mai tare dacă aş rămâne în spitalul ăsta. Parcă soarbe energia din mine.

— Vreau să te rog ceva.

Este serios. Este extrem de serios. Nu sunt multe momentele în care ştiu că nu este de glumit cu el, iar acesta este unul dintre ele.

— Spune.

— Vreau să faci cursuri de autoapărare.

Clipesc de câteva ori, surprinsă. Oare cât de naivă am fost crezând că va abandona subiectul ăsta?

— Nu vreau să fac asta, îmi clatin capul frenetic. Nu vreau.

— De ce nu?

Ciudat, dar pare că este prima dată când chiar este dispus să şi asculte de ce nu vreau să merg la cursuri. Sunt luată pe nepregătite. Nu am un răspuns pentru el. Pur şi simplu nu vreau. Nu văd sensul. Nu e ca şi cum Ryan o să mai aibă ocazia să mă atace vreodată.

— Pentru că nu am nevoie.

Umerii îi cad înfrânţi, apoi îşi masează baza nasului.

— Nu pot să cred că se întâmplă asta, murmură.

Mă încrunt din nou, total nedumerită. Despre ce vorbeşte? Sunt doar nişte cursuri de autoapărare, iar pe lângă asta, sunt bine. Stau pe picioarele mele. Oarecum. Ryan m-a bătut destul de rău, totuşi, iar când m-am văzut în oglindă azi-dimineaţă aproape am făcut un atac de panică. Kael a câştigat un milion de puncte pentru faptul că s-a putut uita la fața mea o noapte întreagă. Nu e neapărat urâtă... dar am câteva vânătăi vineţii sau galbene în zona ochilor sau a maxilarului. Şi arată... îh. Le urăsc.

— Despre ce vorbeşti?

— Nu pot sta cu mâinile în sân, de parcă nu am învăţat nimic din trecut.

Nu ştiu dacă m-a auzit când l-am întrebat despre ce vorbeşte. Nici nu ştiu dacă mai e conştient că sunt şi eu aici, sau că el e aici. Pare pierdut în altă lume, literalmente. Mă face să mă întreb dacă aşa arăt şi eu când am un atac de panică. Pierdută. Deconectată de realitate. Şi sunt atât de atentă la cum se poartă, încât îi înţeleg cuvintele abia după câteva secundele. Adică, i le aud, pentru că nu i le înţeleg.

— Despre ce vorbeşti? repet întrebarea de mai devreme.

— Nu te pot lăsa să ajungi ca Beverly.

După ce a spus asta, se opreşte. Se uită la mine şi privirea mea şocată îl face să tacă şi să îşi dea seama că tocmai a dat glas cuvintelor sale în probabil cel mai prost moment şi în faţa celei mai nepotrivite persoane.

— Tată, zic rar, abținându-mi potopul de întrebări care îmi stă pe limbă, cum adică „să nu ajung ca Beverly"?

Oftează. Oftează cu adevărat. Oftează din toţi rărunchii, tot aerul de pe planetă, în doar câteva clipe. Oftează obosit şi înfrânt. Oftează ca după o viaţă de luptă inutilă.

— Nu eşti fiica mea, Kacey.

Mintea încetează să îmi mai funcţioneze. Încerc să reacţionez, dar creierul meu nu cooperează prea bine. Tot ceea ce reuşesc să fac este să mă aşez, de fapt, mai mult să mă trântesc, pe patul de spital care, spre norocul meu, este în spatele meu. Vreau să spun ceva, dar nici asta nu reuşesc. Sunt înmărmurită.

— Mama ta este într-adevăr, Audrey Smith, dar tatăl tău... este Brent. Brent Nikols.

Poate nu ar trebui să observ cum îi scuipă numele, ca şi cum este cea mai gravă boală de pe pământ. Dar observ. Fiecare cuvânt se proiectează în mintea mea, însoţit de un ecou interminabil. Brent Nikols. De ce îmi sună acest nume atât de cunoscut? Şi de ce tot corpul meu se înfioară, de parcă numele acesta chiar este cea mai gravă boală de pe pământ?

— Cei doi au avut o aventură pe vremea când eu şi Audrey eram un cuplu, iar ea... Brent a venit în casa noastră într-o seară, iar ea i-a spus că este însărcinată cu tine. El a înnebunit. Beverly a auzit şi... Brent când a realizat că sunt auziţi, aproape a omorât-o în bătaie pe sora ta. A avut nevoie de ani de recuperări. Şi cu toate astea... nu a mai fost niciodată la fel.

Nu îmi simt lacrimile cum mi se formează, dar le simt căzând pe obraji, înainte ca măcar să înţeleg ce îmi spune. Totul e prea mult. Sunt nişte informaţii atât de uşor de înţeles... şi totuşi, parcă ceva din mine refuză să le digere.

— Nu vreau ca tu să fii... neajutorată.

Mă uit la el, cum se chinuie să nu spună „ca Beverly". Mă întreb de câte ori s-a abţinut să spună ceva legat de toate astea. Şi de câte ori a fost la un pas să îi scape toată povestea.

E prima dată când mă simt aşa. Ca şi cum pământul mi se topeşte sub picioare, iar cerul mi se prăbuşeşte pe umeri, strivindu-mă sub el. N-am mai simţit acest tip de disperare, care te îneacă tot mai mult cu fiecare secundă care trece. Nici nu ştiu exact ce simt. Simt prea multe lucruri în acelaşi timp. Toate se înghesuie haotic în inima mea, iar ea, ca să se protejeze, cred că a amorţit. La fel a făcut şi mintea... pentru că îmi este atât de greu să formulez un gând coerent. Însă tot ce îmi trece prin cap, singurul gând care răzbate dintre toate este „nu este nimic de iubit la mine".