Nouă mii de clipe

Capitolul 64 - Kael

Când văd că nu îmi răspunde nici la al treilea mesaj, încep să mă îngrijorez. Nu mă pot gândi decât că externarea nu a ieşit aşa cum voiam, iar ea trebuie să mai stea câteva zile sub observaţii. Ceea ce e naşpa. Pe de-o parte înseamnă că încă nu se simte suficient de bine ca să iasă din spital, iar pe de altă parte înseamnă că toate planurile noastre sunt date peste cap.

Decid să las motorul parcat în faţa spitalului şi urc spre salonul ei. Înainte să intru pe uşă, îl văd pe tatăl ei, vorbind la telefon. Nu mă vede, dar eu apuc să îi studiez postura încordată înainte să dispară după colţ. Temerea mea că ea încă nu este în totalitate refăcută se înteţeşte când prin cap îmi trece că poate vorbi cu un doctor, pentru a cere controale suplimentare.

Aşa că intru în salon cu inima cât un purice, aşteptându-mă să o găsesc pe Kacey întinsă pe pat, cu o perfuzie funcţională lângă ea. Dar nu asta găsesc şi, din păcate, nici nu apuc să respir uşurat, înainte să dau de privirea ei pierdută.

Stă aşezată pe marginea patului şi se juca cu o şuviţă de păr, privind în jos. Îşi ridică ochii spre mine când intru. Mă aşteptam să zâmbească. Să vină spre mine şi să mă îmbrăţişeze. Sau să facă orice altceva în afară să îşi tragă nasul şi să se grăbească să îşi şteargă obrajii umezi de lacrimi.

Devin din ce în ce mai panicat şi din doi paşi sunt în faţa ei, pe vine, căutând ceva, orice, pe chipul ei. De parcă toate problemele i-ar fi scrise pe frunte. Dar nu găsesc nimic. E la fel de palidă pe cât am lăsat-o azi-dimineaţă, când am plecat spre peşteră. Dar mult, mult mai tristă.

— Kacey, ce s-a întâmplat?

Îmi pun mâna pe un picior de-al său şi o simt cum se încordează. Ca şi cum abia acum devine conştientă că am intrat în salonul ei.

— Tat... Jackson, se corectează repede, sau naiba ştie cine e, adăugă pe un ton aproape furios, mi-a spus că nu sunt fiica lui. Pe lângă alte chestii.

Cred că am văzut-o pe Kacey în cele mai grele momente ale ei, dar acum este... aproape dureros să ştiu prin ce trece. Şi este şi mai greu tocmai pentru că ştiu prin ce trece, ştiu exact prin ce trece. Sau, mai bine spus, ştiu povestea pe care ea trebuie să o înfrunte.

Îşi dă părul la o parte de pe frunte şi se uită în jurul ei, căutând un punct fix, spre care să privească în gol. Pare că nimic nu o mulţumeşte şi îşi trage din nou nasul. Nu apuc decât să îi şterg două lacrimi de pe un obraz până să înceapă din nou să vorbească:

— Tatăl meu real aproape a omorât-o pe sora mea.

Nu furie este ce simt în tonul ei. Este tristeţe, sub cea mai pură şi reală formă a ei. Iar în acest moment mi se frânge inima. Şi mă întreb câte mai ştie.

— Cum poate cineva să facă asta?

De data asta se uită spre mine, dar nu la mine. Nu tocmai la mine. Nu simt că ar vorbi cu mine şi poate nici ea nu simte asta. Nu înţeleg nimic din tot ceea ce simţim. E prea mult şi prea brusc. Aş vrea să pot pune pauză momentului, ca să îmi pot aduna gândurile, dar Kacey are nevoie de mine.

— E doar vina mea.

De data asta scânceşte, ca şi cum gândul acesta îi omoară inima, iar eu aş face orice ca să o conving de contrariu.

— Nu este vina ta, Kacey. E vina acelui nenorocit şi a mamei tale. Tu nu ai nicio vină.

Capul i se smuceşte spre mine, iar ochii săi mă privesc mari, curioşi. Practic, pot să văd cum curiozitatea îi devine furie, apoi dezamăgire, apoi neîncredere, apoi din nou furie. Îmi ia mai puţin de două secunde să realizez ce am spus. Şi ce prostie am putut să fac.

Şi când realizez, îmi vine să îmi dau două palme.

Se ridică brusc de pe pat şi aproape mă dărâmă. Până să apuc eu să mă ridic în picioare, este deja în faţa mea, uitându-se la mine mai urât decât s-a uitat vreodată.

— Ştiai.

Nu este o întrebare. Este o afirmaţie, spusă pe cel mai franc ton al său. Iar ochii ei, plini de neîncredere, mă fac să simt acum cum inima mea moare.

— Da, ştiam.

Nu are rost să ascund. Nu aş putea să mă mai suport pe mine, ştiind că o mint. Abia mă pot suporta de când tac şi mă uit la ea cum stă lângă femeia aia, având încredere în ea, chiar dacă ştiu că ar trebui să o iau şi să o încui undeva departe de ea.

Dar mai ştiam şi că nu este treaba mea să fac asta, ceea ce a ajutat. Acum nu mai ajută. Pare o scuză ridicolă.

— Ce altceva mai ştii?

Îmi las privirea în jos. În continuare cred că nu eu sunt cel de la care trebuie să afle. Dar ea nu crede asta. Iar privirea ei tăioasă mă obligă să îi spun adevărul:

— Sora ta ar fi devenit una dintre cele mai mari gimnaste din lume, dacă nu era Brent. După incident, nu a mai vorbit câţiva ani.

Poate asta nu este neapărat legat de Kacey, dar este o parte importantă din poveste, una care, din nou, o să o frângă pe Kacey. Dar măcar ştiu că sunt aici, lângă ea, iar ea nu este singură. Chiar dacă aşa se simte în acest moment.

— Am distrus-o, şopteşte, luându-şi privirea de pe mine.

— Kacey...

Încerc să îi atrag atenţia, chiar dacă nu ştiu ce să îi spun. Îi prin bărbia, dar se smulge de lângă mine şi face câţiva paşi în spate. Cred că asta mă răneşte cel mai tare. Cum se îndepărtează de mine. Cum alege să treacă prin asta fără mine.

— Pleacă.

Ştiam că asta urmează să îmi spună, dar nu doare mai puţin.

— Pleacă, repetă de data asta, mai tare şi mai clar.

Nu pot pleca acum. Mai ales ştiind că voi pleca peste câteva luni, definitiv.

— Nu pot face asta.

— De ce? pufneşte. Tu nu te poţi ajuta nici pe tine şi vrei să mă ajuţi pe mine?

Pentru a nu ştiu câta oară astăzi, nu apuc să am o reacţie înaintea ei.

— Ţi-ai înfruntat vreodată problemele, Kael? continuă să vorbească, mai înverşunată ca până acum. Ai început să îi urăşti pe cei bogaţi şi să îi judeci, în timp ce tu aproape ai omorât un om. Ai luat droguri doar ca să uiţi de cât de naşpa e viaţa ta. Eşti gelos pe mine, pe Kent, pe Cole, pe naiba mai ştie cine, doar pentru că avem ceea ce tu nu poţi avea. Ei bine, uite, spune, făcând un gest larg cu braţele, ca şi cum îmi prezintă salonul de spital, asta e viaţa unui bogătaş. Ştii care este unul din lucrurile care mi-a trecut prin cap când Ryan mă lovea? Cât de clară este acea limită care vă diferenţiază. Pentru că am vazut cu ochii mei de ce ești în stare când nu îți place de cineva. Mă întreb acum doar cât de departe poți merge.

De data asta o ascult. Plec, dorindu-mi să o fi făcut de când mi-a zis prima dată.