Nouă mii de clipe

Capitolul 59 - Kacey

— Bevely volbește!

Sunetul unei voci de fetiţă este primul lucru pe care îl aud.

Deschid ochii şi mă uit în jurul meu. Recunosc imediat locul în care mă aflu. Este livingul casei în care am crescut. Geamurile înalte sunt în spatele altor perdele, iar canapeaua este alta, dar camera, în sine, este aceeaşi. Aş recunoaşte-o dintr-o mie.

Îmi întorc privirea spre locul de unde s-a auzit vocea şi văd un copil în braţele unui Kaleb mai tânăr decât cel de acum. Nu are cum să fie Mary. Este prea mare ca să fie Mary, iar Kaleb este prea tânăr. De ei se apropie o Beverly mai tânără decât cea de acum, zâmbind. Îmi ridic privirea spre marginea etajului superior şi o văd pe Agatha, privind cu un zâmbet înmărmurit toată scena de la parter.

Apoi, fetiţa sare din braţele lui Kaleb şi se aruncă în cele ale lui Beverly, aproape dărâmând-o. Beverly râde. Tata iese şi el din biroul său. L-am văzut îmbătrânind în câteva secunde de vreo două sau trei ori, dar niciodată întinerind în câteva clipe. Asta face acum, când se uită la imaginea din faţa lui. Întinereşte.

Mă apropii de Beverly, dar nu pare să mă observe. Zâmbeşte. Zâmbeşte la fel cum a zâmbit în pozele de la nunta cu Kaleb, cum a zâmbit la botezul lui Mary. Zâmbeşte exact aşa cum a făcut-o mereu, de când mi-o amintesc. Însă acum, pare că o face pentru prima dată.

Iar Kaleb este alături de ea, privind-o cum o priveşte mereu. Ca şi cum este tot ce contează pe pământul ăsta. Pentru el, aşa şi e.

Mă lovesc de canapea, fiind neobişnuită cu ea în poziţia asta, dar, din nou, nimeni nu observă. Şi înţeleg. Fetiţa din braţele lui Beverly sunt eu, când aveam trei ani. Nu sunt aici cu adevărat.

Trăiesc o amintire. Una frumoasă, dar care ştiu deja cum se termină. Mi-am petrecut restul vieţii, din acel moment, retrăind-o.

Spre deosebire de ei, nu tresar când uşa de la intrare se trânteşte, iar blonda din coşmarurile mele apare în faţa lor, furându-le bucuria de pe chip.

Pentru prima dată, pot vedea cine e. Totul este atât de real încât mă simt ca şi cum aş fi şi eu aici, cu ei. Eu, ca adolescentă.

Mă pun în fața blondei şi nu îmi trebuie mai mult de o secundă să o recunosc. Este mama mea, Audrey. Îi priveşte pe toţi şi nu ştie pe care să îşi verse prima dată nervii.

Nu am văzut-o niciodată pe Audrey aşa. Atât de pornită să se lupte cu cineva. Şi nici pe ei nu i-am văzut atât de încordaţi şi pregătiţi de ofensivă. Aşa erau lucrurile când mama şi tata erau împreună? Aşa era totul când eu eram mică?

— Mami, mami, Bevely volbește!

Vocea mea încântată de copil sparge liniştea apăsătoare, iar inima îmi bate dureros în piept când văd cum Beverly tresare şi îşi înfăşoară mai bine braţele în jurul meu. Mă văd cum o privesc nedumerită, dar acum, în sinea mea, ştiu de ce a făcut-o. M-a protejat, chiar dacă de propria mamă. A făcut-o. Şi ştiu că ar fi făcut-o în faţa oricui. Şi Kaleb se uită la mine, parcă implorându-mă să mă opresc şi să nu mă mai zbat, ca Beverly să mă scape, iar eu să nu ajung la Audrey.

Dintr-un oarecare motiv, Kaleb e îngrijorat că o fetiță de trei ani are trupul mai plin de putere decât al lui Beverly.

Înţeleg ce se întâmplă. Dar nu înţeleg de ce. Şi nici nu apuc să mă gândesc prea mult, pentru că vocea lui Audrey răsună puternic, ignorându-mă pe mine – pe mine mică – total.

— Ce Dumnezeu se întâmplă aici? şi se uită doar la tata. De ce nu ai răspuns la telefon o săptămână întreagă?

Ura din vocea ei mă încremeneşte. Şi pe mine de acum, şi pe mine din braţele surorii mele. Mă văd tresărind şi încetez să mă mai zbat, urmărind scena din faţa mea cu ochii mari. Iar eu, nu îmi iau ochii de la privirea speriată de pe chipul meu de trei ani, care nu a fost suficient să o oprească pe Audrey din orice ar fi vrut să demonstreze.

Jackson aruncă o folie de plastic pe măsuţa din fața canapelei, aceeaşi şi din ziua de azi, cu privirea sictirită. Nu ştiu dacă vrea să pară plictisit sau pur şi simplu este. Sau nu plictisit. Obosit. Obosit de ea şi de orice luptă se dădea între ei când eu eram prea mică să mă afecteze.

Mama citeşte foile şi le rupe, iar zgomotul acela răsună ca un ecou în mintea mea. Totul se întâmplă în mintea mea, dar zgomotul ăsta aproape mă face să mă trântesc la podea de durere.

Şi nu este nici pe departe la fel de dureros ca ceea ce urmează să se întâmple. Acesta este momentul pe care îl ştiu mai bine ca orice altceva din toată viaţa mea. Momentul care nu m-a părăsit niciodată şi m-a făcut să cresc întrebându-mă cine este femeia blondă care m-a rănit în asemenea hal. Cea care mi-a cauzat atacurile de panică, de care uneori simt că nu voi putea scăpa vreodată.

Momentul în care se uită spre mine cu acea privire, este momentul în care a distrus ceva din mine, ceva ce nu am mai putut reface niciodată. Şi, în sfârşit, realizez de ce m-a durut atât de tare. Mama mea s-a uitat aşa la mine, de parcă tot răul din Univers s-a deghizat în mine, cea de trei ani, care a ajuns nu doar să nu se mai zbată, ci să se ascundă în braţele lui Beverly.

— Mami...

Şi eu, şi Kacey din amintirea mea, şoptim în acelaşi timp. Eu, pentru că pentru prima dată ştiu ce urma să spun. Ea, pentru că aceea a fost tot ce a putut să facă în faţa urii atât de clare pe care o avea cea mai importantă fiinţă din viaţa ei în privirile îndreptate spre ea.

Totul se termină când Kaleb, cu câteva mişcări bruşte, mă smulge din mâinile lui Beverly, înainte ca oricine să poată reacţiona în vreun fel şi mă poartă sus, pe scări, luându-mă, literalmente, din coşmarul vieţii mele.

Şi din acea zi, am ştiut mereu două lucruri. Unu, mami era supărată de mine. Şi doi, totul era vina mea.

Asta am ştiut mereu. Că mami a fost atât de supărată pe mine încât m-a abandonat şi că a fost vina mea, că nu am fost suficient de bună pentru ea. Iar după tot ce am văzut acum, după ce am retrăit totul pentru prima dată, încep să mă îndoiesc că eu am fost personajul negativ din povestea vieţii mele.