Nouă mii de clipe

Capitolul 54 - Kael

Mă uit cum Nina îşi pune geanta de şcoală pe scaun şi expiră, obosită. Nu ştiu dacă ştie că sunt în cadrul uşii, dar nu am putut să traversez holul până în camera mea fără să ştiu că ea este bine. Şi nu ştiu dacă este. O văd, uşa este larg deschisă, iar dacă şi-ar ridica privirea de la unghii, m-ar vedea. Problema este că nu ştiu dacă este bine, chiar dacă este exact în faţa ochilor mei. Aş vrea să cred că da, dar asta a fost a doua cea mai grea zi din viaţa ei. Este ziua în care a trebuit să îşi retrăiască pentru prima dată, cu adevărat, cea mai grea zi din viaţa ei.

Nu ştiu ce i s-a întâmplat în seara aia, ce i-a făcut Ryan. Aş fi putut să o întreb, dar nu am vrut să o pun să îmi povestească. Aş fi putut să îl întreb pe Kent, dar nu am vrut să trec eu prin asta. Pe de-o parte, sunt egoist, pentru că ştiu că dacă aflu ce s-a întâmplat, e posibil să mă duc la Ryan şi să-l omor, apoi să stau în închisoare mulţi ani. Pe cealaltă parte, sunt din nou egoist, pentru că nu vreau să ştiu detaliile coşmarului în care eu am băgat-o, ducând-o la acea petrecere, la care ea nu ar fi trebuit să fie.

— Kael, ştiu că eşti acolo, murmură fără să mă privească, analizându-şi în continuare unghia.

— Nu e ca şi cum mă ascund.

— Vrei să îmi spui ceva? îşi întoarce în sfârşit privirea spre mine.

Intru în cameră şi închid uşa în urma mea, încet, ştiind că mama e jos, în sufragerie.

— Vreau să ştiu dacă eşti bine.

Îşi lasă mâna pe care o analiza jos, pe lângă corp, ca şi cum ar ofta fără să scoată vreun sunet. Poate chiar asta face.

— Sunt bine.

Ăhă. Și Kent e îndrăgostit de mine.

— Nina, nu trebuie să mă minţi doar ca să mă simt eu mai bine.

— Ba da, inspiră aproape tot aerul din cameră. Ba da, pentru că dacă eu nu sunt bine, atunci nimeni nu este bine. Deci trebuie să fiu bine. Se întoarce spre mine cu tot corpul. Nu a fost vina ta, adaugă într-un final.

— Ba da.

— Nu tu l-ai pus pe Ryan să mă ducă la etaj şi nu tu ai fost atât de idiot încât să mergi.

Îmi strâng pumnii pe lângă corp.

— Poate că nu. Dar dacă nu eram eu, tu nu ai fi avut vreun etaj în care să urci, pentru că ai fi fost acasă, în siguranţă.

— Deci o să te torturezi pentru restul vieţii pentru că ai fost un frate mişto? pufneşte ironică. Încetează să faci asta.

O privesc încruntat.

— Să fac ce?

— Să te învinovăţeşti pentru orice se întâmplă în jurul tău. „E vina mea că ăla e în comă", „e vina mea că sor-mea e tristă", „e vina mea că mama e şomeră, chiar dacă nu am făcut decât să mă nasc", „e vina mea că ne-am mutat iar"...pe bune Kael, suntem oameni mari. Poate nu sunt adult, dar deciziile sunt ale mele. Da, eşti şi tu o variabilă în luarea deciziilor, dar aşa şi eu sunt, şi tata, şi mama. Poate influenţezi oameni, dar asta e societatea în sine şi toţi luăm în final deciziile, nu tu pentru noi. Deci nu trebuie să te mai porţi ca şi cum toate eşecurile noastre sunt cauzate de tine.

Chiar dacă mi-a vorbit pe un ton plictisit şi puţin nervos, ca şi cum mi-ar fi spus despre vreo colegă pe care n-o suportă, simt seriozitatea din cuvintele ei. Şi nu înţeleg când surioara mea a devenit atât de inteligentă.

— Nu trebuia să treci prin asta, fie că e vina mea sau nu.

— Poate că nu, ridică din umeri. Dar am făcut-o. Şi nu am de ales decât să merg mai departe. Ce a fost a fost. Urmează lucrurile frumoase.

Niciodată nu am înţeles cum Nina poate fi atât de optimistă, indiferent de situaţie sau de cine e vorba. Nu îmi amintesc vreun moment în care să se fi întâmplat ceva rău, iar ea să nu fi fost acolo, încurajând.

— Tu o duci bine, cel puţin. Eşti cu cea mai dorită fată din liceu. Probabil şi din oraş.

Zâmbesc fără să vreau, chiar dacă simt cum mă apăsă o greutate pe inimă când îmi amintesc de Kacey şi de tot ce s-a întâmplat azi. Şi mai ales, de tot ce am aflat.

— Chiar, cum aţi ajuns împreună?

— Ne-am apropiat destul de mult în ultimul timp.

Cântând. Descoperindu-mi secretul. Aducându-mă în punctul în care prefer să ştiu că ea este bine decât să mai ţin acest secret. Lăsând-o să îmi ştie cele mai adânci gânduri şi temeri ascultând versurile melodiilor mele. Dar nu e nevoie ca Nina să ştie astea.

— O iubeşti, nu-i aşa?

Aş vrea să neg, dar nu pot, aşa că nu o fac. Şi astfel, recunosc pentru prima dată că ceea ce simt pentru Kacey este... ceva. Ceva puternic, real, şi incontestabil. Cel puţin aşa devine acum, când oarecum o zic cu voce tare.

— Cum s-a întâmplat asta?

— Nu ştiu. Jur, doar vorbeam.

Şi cântam. Dar, din nou, nu e nevoie să ştie şi Nina partea asta. Se uită neîncrezătoare la mine. Iar eu decid să fiu parţial sincer cu surioara mea.

— Acum ceva timp m-a rugat să o ajut cu ceva pe calculator. Să deschid un fişier blocat. Nu ştiu ce era acolo, dar orice ar fi fost... a afectat-o. Rău. A plâns. A distrus laptop-ul. A suferit atât de tare încât... îmi era indiferentă pe atunci şi am simţit cum mi se rupe sufletul în două. Aşa că am luat-o în braţe. Nu ştiu cum am ajuns de la asta să o iubesc, dar ştiu că atunci a început totul.

O văd zâmbind slab şi jucându-se cu degetele în poală.

— Şi ea te iubeşte.

— Nu ştiu.

— O face, Kael. Chiar dacă nu ştii încă, poate nici ea nu ştie încă, dar o face.

— De unde ştii? o întreb, sperând din tot sufletul să îi fi spus Kacey prin nu ştiu ce miracol, oricât de absurd ar fi. Chiar dacă mi-a spus că e posibil ca nici ea să nu ştie încă, vreau din tot sufletul să fie adevărat.

— Haide, Kael. Nu i-ai văzut privirea? Nu te poate privi aşa dacă nu te iubeşte. Ştii, sper să mă privească şi pe mine Kent la un moment dat cum o priveşti tu pe ea.

Deschid gura să îi spun ceva, dar o închid la loc, când îmi dau seama că nu ştiu ce să îi zic. Ca şi eu sper? Nu sper asta, dar vreau să fie fericită. Indiferent de ce aş spera eu. Că dacă ar fi după mine, singurul mascul din preajma ei ar fi un motan.

— Tu şi Kent sunteţi bine? îmi fac curaj să o întreb, de parcă aş vrea să îmi testez nervii sau ceva de genul.

Îmi amintesc de toanele lui de azi şi chiar sunt curios dacă s-au certat. Nina probabil ar plânge de parcă ar fi sfârșitul lumii dacă s-ar fi certat, dar altă explicaţie pentru înfumurarea lui nu am.

— Da. De ce?

— Când am venit să te iau şi ne-am văzut, s-a purtat ca un tâmpit.

— A plecat grăbit, ridică din umeri. L-a sunat una. Megan, spune şi se strâmbă, iar eu îi simt gelozia din glas. Sunt multe lucruri pe care nu le ştim despre el, sau despre Kacey. Ai crede că sunt ca o carte deschisă, la câţi ochi sunt pe ei mereu, dar ascund multe. Mai ales Kent. Are momente în care nu este atent la cei din jur, chiar dacă se vorbeşte despre el. Sau stă cu telefonul în mână, ca şi cum l-ar butona, dar de fapt doar se uită la el. De fapt, cred că toată atenția care este pe el îl face să fie atât de închis. Sigur, e prietenos și deschis, dar cum începi să te apropii de el mai mult decât îi convine lui...

Cred că ştiu despre Kacey mai multe decât aş fi vrut să aflu.