Nouă mii de clipe

Capitolul 69 - Kacey

Primul lucru de care îmi dau seama atunci când deschid ochii este întunericul în care se cufundă camera. Perdeaua nu este trasă. Afară este întuneric. Este deja noapte. Ceea ce înseamnă că am dormit jumătate de zi.

Și, cu toate astea, mă simt epuizată. Nici măcar nu îmi amintesc când și dacă am mai fost vreodată așa. Totuși, niciodată nu mi-am mai văzut mama moartă. Ceea ce schimbă lucrurile. Cu totul.

Mă ridic în capul oaselor și mă uit în jurul meu, la camera de hotel în care am zăcut în ultimele săptămâni și din care nu știu dacă voi mai ieși vreodată. Totul este exact așa cum era de dimineață, când nu știam că mama mea e moartă. Totul în afară de mine. Și de Kael, care stă pe balcon, sprijinit de jumătatea de perete spre exterior, care îi ajunge până la brâu. A lăsat ușa deschisă, iar o adiere ușoară îmi atinge chipul. Simt lacrimile uscate rămase pe obraji. Mi-i șterg, dar știu că trebuie să mă ridic din pat și să merg la baie să mă spăl pe față. Cu toate că nu am nici energia și nici determinarea să o fac.

Așa că rămân în pat, iar lacrimile proaspete le șterg pe cele vechi. Îmi ridic genunchii la nivelul obrajilor, așa cum stăteam când eram mică și plângeam. Motivele s-au schimbat, dar se pare că manifestarea a rămas la fel.

Kael cred că mă aude, sau pur și simplu e o coincidență că intră în cameră după câteva secunde. Se pune pe pat lângă mine, dar nu mă atinge. Nici nu se uită la mine. Aș vrea să știu ce să îi spun, măcar acum. Dar am mintea în atâtea locuri încât nu știu dacă pot lega două cuvinte cum trebuie. Și să mă uit la el mi-ar fi mai greu decât să îi vorbesc.

— Am vorbit cu Jackson.

Se pare că el este în stare să vorbească.

— O să vină pe aici, ca să vedem ce facem mai departe.

Nu îmi pasă ce vom face mai departe. Mă întreb doar cum voi ajunge eu la acel „mai departe", când nu pot vedea altceva decât cadavrul lui Audrey în fața ochilor mei. Pentru mine, „mai departe" înseamnă să reușesc doar să ajung cumva în prezent.

— A vorbit cu Kaleb?

Pentru că pe lângă moartea mamei, faptul că sunt fiica Diavolului pe pământ este ceva cu care trebuie să mă confrunt.

— A zis că o să vorbească cu el în seara asta.

Aprob din cap. Nu știu de ce aprob din cap. Nu sunt de acord cu asta. Doar vreau să înțeleagă că am primit informația. Nu sunt de acord cu nimic. Știu că trebuie să știe, doar că... totul e atât de greu.

— Mulțumesc.

Îmi frec brațele, de parcă așa mi-aș aduna curajul sau ceva de genul.

— Poți să pleci.

Văd exact momentul în care privirea lui Kael trece de la compasiune la nedumerire, apoi la indignare.

— Ce te face să crezi că o să plec?

Faptul că eu vreau să fiu singură ar trebui să fie de-ajuns.

— Că nu ai nicio obligație față de mine?

Sună mai mult ca o întrebare. Este o întrebare. Vreau să știu dacă el mai simte că e datoria lui să fie lângă mine când îmi e greu. Eu simt că trebuie să stau lângă el când îi este greu. Păcat că sincronizarea e proastă și nu pot sta nici măcar în preajma mea casă mă sprijin pe mine.

— Nu e vorba de obligație aici, Kacey. E vorba de tine și că ai nevoie de cineva. Te înțeleg. Poate mai bine decât ceilalți din jurul tău. Știu cum este să pleci și să știi că nu vei mai vedea acea persoană vreodată.

Inima îmi bate dureros în piept. Este prima dată când realizez că exact asta se va întâmpla. Nu o voi mai vedea niciodată.

— Ei bine, mi-am petrecut toată viață fără ea, vrând să fie lângă mine. Pot face față și de-acum.

Dau pătura subțire la o parte de pe mine, iar un curent de aer rece mă lovește din plin. M-aș înveli la loc dacă nu aș fi nevoită să mențin efectul dramatic.

— De data asta e diferit. Și o știi foarte bine.

O știu. Dar durerea de a nu o avea în viața mea mi-a mâncat sufletul. Cea de a o pierde mă va distruge cu totul.

— Vreau să fiu singură, Kael.

Nu ridic tonul. Dar pentru prima dată de când a apărut azi în fața mea, de dimineață, nu mai am vocea aceea tremurată.

Țâșnește și el de pe pat. Eu sunt prea obosită să fiu furioasă. Aparent, el nu e.

— Care naiba e problema cu tine, Kacey? se răstește, cu glasul tăios. De ce vrei să fii singură în coșmarul ăsta?

— Pentru că o să mă vezi ca pe ei pentru că sufăr!

Cuvintele îmi ies pe gură fără să le pot opri. Sunt șocată de ceea ce am spus. De cum am spus-o. Nici măcar nu știam că încă mai am în corp energia necesară să țip.

Kael se încruntă și mă privește de pe partea cealaltă a patului. E nedumerit. Și eu sunt. Dar nu de ceea ce este și el. El nu înțelege ce i-am spus. Eu nu înțeleg cum am putut să dau glas în fața lui atât de ușor unuia dintre cele mai adânci gânduri ale mele.

Îmi duc mâna la gură și caut cu disperare în capul meu o vrajă de cusut buzele.

— Despre ce vorbești?

Ei bine, bănuiesc că situația oricum nu poate deveni mai rea. Așa că mă trantesc pe pat, cu spatele la el. Și încerc să îi explic tipului pe care îl vreau lângă mine pentru totdeauna de ce nu cred că acest „totdeauna" poate fi frumos pentru mine.

— Când eram mică și puneam întrebări despre mama și tata... toți cei din jurul meu icneau, se blocau, căutau să schimbe cât mai repede subiectul sau să mă ignore. Uneori chiar mă simțeam prost că îi întrebam asta și le stricam dispoziția. Cu timpul, nu i-am mai întrebat.

Îmi mut privirea pe el și îl văd absorbind toate informațiile pe care i le ofer.

— Poate sună ca o tâmpenie, dar aveam impresia că e interzis să sufăr după părinții mei. Acum totul are sens, ei le-au distrus viețile. Iar eu eram literalmente în căutarea Diavolului, dar... cum aș putea să mă duc la Jackson și să plâng pentru mama mea, adică pentru femeia care i-a distrus viața fiicei sale exact la fel de mult ca și... tatăl meu. Eu nu plâng după acea Audrey. Eu plâng după cea care îmi făcea ceai și mă asculta când îi povesteam de tine. Plâng după mama mea. Și îmi e teamă că o să mă vadă ca fiind o persoană la fel de oribilă ca și ea pentru că îndrăznesc să îi duc dorul.

Se fâțâie prin cameră. Nu știu dacă are vreun scop cu toată mișcarea pe care o face. Dar, într-un final, se oprește. Și se uită la mine din nou, cu acea privire pe care mi-a aruncat-o când i-am găsit sora la etajul casei, cu Ryan în cameră. Disperat, dar recunoscător că totul va fi bine într-un final.

— Tocmai de-asta eu sunt singurul care îți poate fi alături. Eu nu o urăsc pe Audrey. Mie nu mi-a făcut nimic. Pentru mine este doar femeia de care îmi spui tu. Mama ta.

Se așază în fața mea în genunchi, dar nu mă atinge.

— Tu îți faci asta singură, Kacey. Tu ești cea care îi îndepărtezi pe oameni, nu ei sunt cei care pleacă. Crede-mă, vorbesc din proprie experiență. Teama ta de a fi judecată pentru că suferi este ceea ce a distrus încrederea pe care o aveam în tine.