FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cred că îi pot simţi inima prin două straturi de haine. Şi o geacă de piele. Şi chiar dacă nu i-aş simţi inima cum bate, talia mă doare din cauza strânsorii ei. Şi partea cea mai ciudată este că nu mă deranjează. Dimpotrivă.
E naşpa să fii îndrăgostit. Brusc, nu mai simţi ce ar trebui să simţi faţă de nişte gesturi.
Opresc motocicleta şi îmi îndrept poziţia, dar ea rămâne cu obrazul pe omoplatul meu. Dumnezeule, nu cred că am urât vreodată mai tare nişte straturi de haine. Corpului meu i-ar fi foarte folositor un extinctor.
— Kacey, şoptesc, ca să nu o sperii mai tare decât este deja.
Nu mă bagă în seamă, aşa că profit de poziţie şi îmi pun palmele peste mâinile ei. Ale ei sunt reci. Ale mele sunt calde. Ale ei sunt fine. Ale mele nu. Aş vrea să rămânem aşa. Pe motocicletă, la două străzi distanţă de şosea, înconjuraţi de... copaci. Doar noi doi şi atât de aproape de locul meu preferat din oraşul ăsta. Poate şi din orice alt oraş. Pot spune chiar că ne ţinem de mână. Şi aş vrea să nu-i mai dau drumul.
— Am ajuns.
Îmi trec degetele printre ale ei şi, cu regret, îi iau mâinile de pe talia mea. Dar îmi ţin degetele împletite cu ale ei, aşteptând ca ea să îmi dea drumul. Dacă vrea. Îşi ridică capul, iar ochii întunecaţi i se deschid. Părul îi stă în toate direcţiile şi arată adorabil. Picioarele ei, puse în stânga şi dreapta mea se relaxează, iar eu fac tot posibilul să le ignor şi să mă prefac că nu sunt aproape înfăşurate în jurul taliei mele.
— Oh.
În mai puţin de o clipă este deja dată jos de pe motocicletă, lăsându-mă nedumerit. Aş vrea să cred că şi ea este afectată de mine, dar... uneori ceea ce vrem să credeam schimbă ceea ce credem cu adevărat, dând peste cap totul pentru noi. Sunt destul de sigur că aşa sunt şi acum. Am adus-o aici vrând să cred în continuare că poate nu acum, dar la un moment dat, câteva dintre bătăile inimii sale vor exista pentru mine, cum... cum cred că inima mea bate pentru ea.
— Unde suntem? întreabă, uitându-se în jur.
Înainte să îşi aranjeze hainele, am zărit o fâşie de piele albă, mai mult ca sigur a naibii de netedă, între tricou şi blugi. Soarta e aşa dură cu mine.
— Aproape, zic şi vocea mea nu sună... ca şi cum ar fi a mea.
Mă dau şi eu jos de motocicletă îi întind mâna, cu palma deschisă în sus, pentru a treia oară astăzi. Iar ea, pentru a treia oară, mi-o strânge. Poate de data asta nu îmi va mai da drumul. O conduc până la bazele de stâncă a dealului din faţa noastră, atent la toate reacţiile ei.
Se uită în jur, încercând probabil să-şi dea seama ce căutăm aici. După ce s-a uitat în toate direcţiile, fără să primească vreun răspuns, îi arăt intrarea dintre pietrele mari, aşezate una peste alta.
