FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Mă bucur că am avut inspiraţia să-mi iau o băutură rece şi nu una caldă, pentru că până acum s-ar fi răcit şi ar fi avut un gust mai naşpa.
N-am putut înghiţi nimic toată ziua. Nici măcar fresh-ul de portocale din faţa mea nu-l pot înghiţi.
O aştept pe mam... Audrey de câteva zeci de minute şi încă nu a apărut. Nu ştiu dacă o va face. Dar eu nu mă pot ridica de pe acest scaun şi să nu o mai aştept.
Nu am reuşit să fac nimic astăzi cum trebuie din cauza lipsei mele de concentrare. Îmi e somn, pentru că nu am dormit azi-noapte, îmi e foame, pentru că n-am mâncat şi nu am chef de nimic pentru că îmi e somn şi foame. Sunt perfect.
Uşa cafenelei se deschide şi îmi ridic ochii din pahar pentru a zecea oară, probabil, ca să văd cine intră.
Nu am mai văzut-o pe Audrey. Nici în poze, nici oriunde altundeva, dar când intră, ştiu că ea e. E înaltă, slăbuţă, îmbrăcată lejer, cu un păr lung şi blond lăsat liber pe spate. E... frumoasă. Chiar foarte frumoasă. Şi îmi pare atât de cunoscută!
Se aşază pe scaunul din faţa mea, iar eu nu mă mişc. Dar ea da. Îmi ia mâinile de pe masă şi mi le cuprinde în ale sale, zâmbind. Are un zâmbet atât de frumos.
Iar părul blond nu este de la ea. Ea este vopsită. Nici ochii negrii nu sunt de la ea. Ea îi are albaştrii. Deci semăn cu tata.
Credeam că mă voi simţi mai bine ştiind asta.
— Te-ai făcut atât de frumoasă, şopteşte, ca şi cum ar fi un secret pe care doar eu am dreptul să îl ştiu. Sunt mândră de tine.
— Mulţumesc, murmur, fără să mă pot gândi la un răspuns mai bun.
Îmi imaginasem altfel totul. Credeam că voi simţi o căldură în inimă, că voi vrea să îi sar în braţe sau că îi voi privi chipul ore întregi, ca şi cum ar fi singurul lucru care ar conta. Dar nu simt nevoia să fac niciunul dintre lucrurile astea.
— Îmi pare rău că ţi-am cerut să te muţi cu mine. Vreau asta mai mult decât orice, iubito, dar este prea devreme pentru asta.
De fapt, e prea târziu, dar nu îi spun asta. Nici nu o întreb singurul lucru pe care am vrut să-l ştiu toată viaţa, mai mult decât orice.
— E în regulă, spun în schimbul a tuturor lucrurilor pe care le am în cap.
Vreau să îi spun atâtea. Să o întreb atâtea. Şi totuşi, nu pot. Nu ştiu de ce. Nimic din corpul meu nu vrea să ştie răspunsurile, acum, când ea este în faţa mea. Inima îmi bate cu putere, aproape să-mi iasă din piept. Palmele deja mi-au transpirat. Dar reţinerea mea nu este de la emoţii.
Nu ştiu de ce nu pot să o întreb de ce m-a abandonat.
— O să te mai văd? o întreb.
Zâmbeşte, cu gura până la urechi. Spre deosebire de mine, ea nu pare deloc emoţionată, ci plină de o veselie pe care nu ştiu de unde o are.
Nu ştiu nimic despre femeia asta. Nici măcar numele de familie.
— Ori de câte ori vei dori. Adresa cu această cafenea ţi-am trimis-o de pe numărul meu personal de telefon. Tot ceea ce vreau de la tine este să nu-i spui lui Jackson că ţii legătura cu mine.
Poftim?
— De ce nu?
— Nu o să te mai lase să te vezi cu mine.
— De ce ar face asta? El nu ar... niciodată nu mi-ar lua un lucru care mă face fericită.
— Poate că nu. Dar atâta timp cât el crede că îţi fac rău...
— De ce ar crede că îmi poţi face rău?
De ce există şi o parte din mine care crede asta?
— ...nu ştiu. Aşa a crezut mereu. Pot avea încredere în tine că nu-i vei spune nimic? Nu aş suporta să mi te ia din nou.
Aprob din cap, dar nu atât de convinsă pe cât am crezut că voi fi.
