FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Play melodiei de la media va rog ❤️
Inima îmi pompează cantități inimaginabile de sânge în corp, cu o viteză pe care nici măcar nu știam că o poate avea.
Scena din fața noastră parcă este scoasă din cel mai macabru film polițist. Toată camera este devastată. Televizorul zace pe podea, cărțile din bibliotecă sunt căzute pe toată suprafața podelei, biblioteca are bucăți întregi de lemn rupte, crăpate sau smulse.
Iar în mijlocul camerei zace cea care i-a dat viață lui Kacey. În apartament plutește un miros înnecăcios, greu de suportat.
Este moartă de ceva timp. Sângele este uscat. Pielea ei este albă, zbârcită. Deja a intrat în putrefacție.
Îmi iau ochii de la ea și, cu o mână în jurul taliei sale și cu una pe creștetul ei, o țin strâns pe Kacey în brațe. Ca să nu își vadă mama așa, ca să nu se prăbușească, ca să o simt din nou lângă mine, nici eu nu știu. O țin strâns în brațe, probabil o și sufoc puțin, dar nu pot să îi dau drumul.
S-a zbătut ca să o eliberez, dar nu am făcut-o. Acum nu se mai zbate. Stă amorțită în brațele mele și aș face orice ca să o scot cât mai repede de aici. Așa că asta fac.
O trag după mine fără să o las să se uite din nou la hainele mamei sale aruncate pe jos. Însă ea se apleacă și apucă una la întâmplare, în grabă, și mă urmează până la motor.
— Vreau să stai aici, îi spun, apucându-i fața în palmele făcute căuș.
Ea aprobă din cap, total absentă, total amorțită, total pe altă lume. Strânge la piept bluza lui Audrey.
— Kael?
Mă pregăteam să mă întorc pe călcâie și să plec spre apartamentul din care tocmai am ieșit, dar vocea ei stinsă mă oprește.
— Miroase a liliac. Nu e mirosul ei. Poți să...
Se uită spre bluza roșie pe care o ține în brațe și înțeleg imediat ce îmi cere. Aprob din cap și o sărut pe frunte, ținându-mi buzele câteva clipe pe fruntea ei.
Să o aud vorbind, să îi aud acea voce mi-a făcut mai mult rău decât dacă ar fi tăcut. Nu era la un pas să plângă. Nu era nici furioasă. Era... obosită. Săturată. Stinsă și resemnată. Nimic din ce s-a întâmplat nu a înfuriat-o sau întristat-o. Nu, a scurs viața din ea cu totul.
Urc grăbit pe scări, sărind peste câte o treaptă și întru înapoi, ca să șterg urmele că noi am fost aici. Oricine a făcut asta e periculos. Și nu o pot lăsa pe Kacey sau propria-mi familie în pericol pentru că am pus noi piciorul aici. Așa că iau cârpa specială de șters televizorul și o mănușă din dulap și șterg tabloul apucat de mine, clanța de la ușă și orice îmi amintesc că am fi putut atinge.
