Nouă mii de clipe

Capitolul 17 - Kacey

Strâng hârtia mai bine în mână şi înaintez grăbită pe holul plin de elevi, salutându-i pe cei care mă salută şi pe mine, chiar dacă nu îmi amintesc cum îi cheamă pe toţi. Nu o am cu numele. Nu am avut-o niciodată.

Îl zăresc pe Kent vorbind cu Paul şi încep să alerg spre el. Profit că este întors şi îi fac semn lui Paul să tacă abia cu câteva clipe înainte să mă arunc în spatele lui, cu braţele în jurul gâtului său şi cu picioarele în jurul taliei sale.

Kent scoate un sunet de surpriză (sau chinuit) şi se sprijină de Paul ca să nu fie dărâmat la pământ.

— Ai luat un A sau ceva?

— Pe bune? îl întreb râzând, dându-mă jos de pe el.

— Auziţi, mi-am amintit că trebuie să fac ceva... undeva.

Paul se retrage înainte să apuc să-l salut. N-am mai vorbit cu el de o grămadă de timp şi încep să mă simt prost că i-am întrerupt. Totuşi, buna dispoziţie nu-mi dispare de tot, chiar dacă nu înţeleg privirea nedumerită a lui Kent.

— De ce te porţi ca şi cum nu ştii nimic? mă încrunt.

— Pentru că nu ştiu nimic?

— Cum adică nu ştii nimic?

— Kacey, ce se întâmplă?

Oftez şi îi arăt biletul, iar el mi-l ia din mână şi se încruntă, citindu-l.

— Nu am scris eu asta.

— Cum adică nu ai scris tu asta? întrebarea îmi iese ca un schelălăit de câine trist.

Se uită la mine şi zâmbeşte, amuzat de tonul folosit.

— În primul rând, eu nu scriu aşa şi mă simt chiar jignit că ai uitat asta. În al doilea rând, nu aveam când să ţi-l dau. Nu e de la mine, serios.

— Dar scrie „K" la final.

— Şi numele tău începe cu K. Hei, priveşte partea bună, toată copilăria ai visat la Kaleb cu ochii deschişi. Acum ai şi tu un K.

Cred că îmi simt obrajii cum se colorează când Kent aminteşte de pasiunea mea pentru iubitul surorii mele mai mari. Apoi pentru soţul surorii mele mai mari.

— Eram mică şi el era mai frumos decât tipii din seriale. Şi mai şi veneau în vizită mereu la noi. O să te pocnesc dacă mai râzi aşa de mine!

Râsul său mut se transformă într-unul sănătos pe măsură ce mă încrunt.

— Ai zis că nu o să râzi de mine. În plus, şi tu ai fost îndrăgostit de Bev.

Râsul i se opreşte în mai puţin de câteva clipe.

— Sper că nu ai spus nimănui despre asta.

E rândul lui să se încrunte şi chiar îmi e greu să mă abţin să nu râd de el.

— Dacă mai râzi de pasiunea mea pentru Kaleb, o să pun pe twitter că ai fost îndrăgostit de Beverly.

Eu şi Kent suntem prieteni de foarte mulţi ani, ceea ce înseamnă că şi-a petrecut o bună parte din copilărie în casa mea. Mereu voia să stea la mine, iar eu îl primeam bucuroasă, chiar dacă tata nu era chiar cel mai fericit. Uneori, se nimerea să rămână şi în weekend-urile în care reuşeau Kaleb şi Beverly să vină de la facultate acasă şi petreceau destul de mult timp cu noi. Normal că eu am fost amorezată de Kaleb, care se juca de-a Albă-ca-Zăpada cu mine. Era şi prinţul şi piticii şi vânătorul. Partea mea preferată era cea în care mă săruta ca să mă trezesc. Pe obraz, totuşi, dar mie nu-mi pasă. Iar apoi mă lua în braţe şi mă purta prin toată casa, strigând că prinţesa lui s-a trezit. Iar Kent s-a îndrăgostit de Beverly când i-a luat cel mai nou set de lego de pe acea vreme. Lui Kent nu-i plăcea să îmbrăţişeze lumea, poate ăsta e singurul motiv pentru care tata îl lasă peste noapte în casa noastră, dar îmi amintesc că nu se dezlipea de Beverly. Mereu era agăţat de ea.

Mă întreb dacă şi Mary stă agăţată de Bev sau Kaleb o poartă prin casă zicând că e prinţesa lui. Nici nu are idee fetiţa aia cât de norocoasă este să îi aibă ca părinţi.

— În plus, Kaleb nu a fost niciodată deranjat de mine. Deci mă plăcea.

— Ştim amândoi că faptul că Kaleb te place nu are legătură cu atitudinea lui faţă de felul în care te puneai de fiecare dată lângă Beverly la masă. Mă exasperai! Niciodată nu puteam să stau lângă ea din cauza ta.

— Puteai să te pui în partea ailaltă! Ai fi fost în braţele lui Kaleb.

Îşi saltă sugestiv sprâncenele.

— Nu ar fi mers niciodată între mine şi el.

Am început să-mi zic vorba asta pe la paisprezece ani, când am înţeles că adevăratul meu crush era Jax, şi nu Kaleb. Kaleb era ca o combinaţie între un frate mai mare şi un prinţ pe un cal alb. Dar de fiecare dată o zic cu mândrie, ca şi cum el era cel îndrăgostit lulea de mine şi eu îl refuzam mereu.

— Nici între mine şi Bev. Ăia doi sunt prea absorbiţi unul de celălalt.

— Nu ai vrea să se uite cineva la tine cum se uită Bev la Kaleb? Sunt norocoşi. Privirile lor sunt mi frumoase ca orice cuplu pe care îl văd pe stradă.

— De mine nu ştiu, dar tu ai un K acum. Cred că tu la şapte ani ai fi fost în al nouălea cer să descoperi că un anume K este admiratorul tău secret.

Îi urăsc tonul sugestiv.

— Doar că nu mai am şapte ani, iar atitudinea asta este de şapte ani. Jocul ăsta cu biletele era drăguţ în primară, dar acum nu prea mai e.

Îşi dă ochii peste cap atât de tare încât cred că o să-l doară.

— Kacey, ai venit la mine radiind de fericire. Nu cred că este despre plăcut. Cred că cineva voia să te simţi mai bine, atâta tot. Nu te simţi mai bine?

— În mod ciudat, chiar o fac.

De când am văzut biletul nu m-am gândit la altceva decât la cât de frumos a fost gestul lui Kent, dar acum îmi dau seama că nu Kent a fost cel care mi-a ridicat moralul, ci biletul. Nu îmi pasă că nu e de la el, chiar dacă vreau foarte tare în acest moment să aflu de la cine e. Mă bucur că l-am primit. Indiferent de la cine e. Poate că nu e de la Kent mă face să mă simt chiar mai bine. Cuiva, chiar îi pasă cum mă simt. Şi nu vrea să fie răsplătit pentru ce mi-a scris.

Îmi pare rău că nu pot mulţumi nimănui pentru zâmbetul de pe buzele mele, dar dacă acel cineva nu vrea ca eu să aflu cine e... atunci aşa va rămâne. E dorinţa lui. Măcar atât pot să fac, să îi îndeplinesc singura dorinţă pe care m-a lăsat să i-o descopăr.

Mă uit la chipul lui Kent care devine din ce în ce mai serios, privind în spate, peste capul meu. mă întorc la timp cât să nu dau peste Miller. Doamna director. Se opreşte în dreptul nostru şi nici nu apucăm să o salutăm, pentru că vocea ei ne întrerupe înainte să îmi iau avântul să vorbesc:

— În câteva săptămâni este Festivalul Bobocilor, după cum probabil ştiţi. Kacey, încă mai e valabilă propunerea mea.

Poftim?

Mă încrunt, dar îmi amintesc că m-a întrebat cu câteva zile înainte să se termine anul şcolar precedent dacă vreau să cânt. I-am zis că da doar pentru că nu ştiu cum poţi refuza o directoare şi să nu ajungi să îţi regreţi decizia.

— Mi-ar face plăcere.

Chipul directoarei se luminează la fel de tare că atunci când cineva din şcoala obţine un premiu important.

— Minunat, vei cânta împreună cu Kael. El este deja în sala de muzică, dacă vrei să faceţi cunoştinţă, acum este momentul. Nu mă interesează cum vă aranjaţi repetiţiile, dar să fiţi gata în seara festivalului.

Kael?

K?