FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Prea mult. Asta a fost prea mult şi prea intens. Cel puţin pentru mine. Nu, nu am idee ce a fost în capul meu. Mă uitam la ea, mă uitam la ea cu adevărat şi am... vrut să o fac. Nu m-a putut abţine. Pentru câteva secunde m-am luptat cu fiecare fibră din corp ca să nu mă apropii de ea. Dar apoi am renunţat să mă mai lupt. Şi s-a întâmplat asta. Într-un moment extrem de prost, după ce ea mi-a povestit de tipul pe care l-a iubit.
Şi poate ar fi trebuit să îmi ajungă acel sărut, dar nu a fost aşa. Când m-am uitat din nou la ea, a trebuit să mă lupt din nou cu mine însumi ca să nu o sărut din nou. Aşa că m-am îndepărtat. Am dus-o la şcoală şi niciunul dintre noi nu a scos vreun sunet pe drum. Şi dacă am crezut că drumul spre peşteră a fost o tortură, să stea lipită de mine după acel... pseudo-sărut a fost adevărata provocare a vieţii mele.
Cu mintea încă vraişte opresc motocicleta în faţa casei şi mă dau jos de pe ea.
Sunt un idiot.
Intru în casă, iar la masa din bucătărie îl zăresc pe tata. Asta e ciudat. Niciodată nu e acasă la ora asta. Probabil mă aude, pentru că îşi ridică privirea din ziar şi îmi zâmbeşte.
Nu petrec foarte mult timp cu el. Când am timp, el nu are şi invers. Dar când eram mic, ţin minte că stăteam chiar mult timp împreună. Asta e unul dintre multele lucruri care s-a schimbat de atunci.
Mă aşez lângă el la masă şi îl analizez scurt. Poate se simte rău şi a rămas astăzi acasă. Oricum pleacă după mine de acasă, deci nu aş avea de unde să ştiu. Pare palid, ce e drept.
— Nu te mai holba, murmură, cu vocea joasă.
Ridic mâinile în semn de predare şi el râde.
— Ce e cu tine acasă?
Îşi trece mâna peste faţă, apoi îşi mângâie chelia. E un gest pe care îmi amintesc că îl face foarte des când are multă treabă.
- Am auzit de Festivalul Bobocilor, la voi la şcoală.
Înţepenesc pentru câteva secunde.
—Şi?
— Am cerut o zi liberă ca să îi cumpăr ceva Ninei, trebuie să ajungă în vreo două ore de la liceu. Poate când o să-l vadă... o să participe.
— Nina... la Festivalul Bobocilor?
Nu sună bine pentru mine. Cum de nu m-am gândit la asta până acum?!
— Când i-am propus prima dată, a zis că nu va merge pentru că vor fi doar neghiobi bogaţi care vor râde de ea pentru că nu are un costum la modă. Aşa că... din banii economisiţi în ultimele luni...
— Nu trebuia să faci asta singur.
Părinţii mei muncesc foarte mult. Mama în casă, având grijă de ea şi de noi toţi, iar tata este singurul care aduce bani, ceea ce creează o povară foarte mare pe umerii lui. Nu ştiu de ce Ninei i-a scăpat chestia asta şi l-a determinat pe tata să facă un asemenea sacrificiu pentru ea, de obicei amândoi avem grijă la ce zicem când este o situaţie de acest fel. Ea vine la mine, mereu, când are nevoie de ceva. Iar eu... eu fac tot ce pot ca să fac rost de acei bani.
