FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
De ce?
Am fost o fraieră, de-asta.
În ultima săptămână, m-am văzut aproape zilnic cu Audrey. La aceeaşi cafenea, la aceeaşi oră. Toate întâlnirile decurgeau la fel. Emoţii peste emoţii, analize peste analize, întrebări peste întrebări. Toate până azi, când am decis să chiulesc de la ore şi să ne vedem în parc. M-am gândit că ar fi o ocazie bună să o întreb de tatăl meu.
Nu a fost.
S-a încruntat, apoi a schimbat subiectul. Dar eu am insistat. Asta a fost a doua greşeală. Nu am reuşit să aflu nimic despre el, dar felul în care schimba subiectul de fiecare dată mi-a amintit de tata şi de felul în care el evita să-mi spună orice despre părinţii mei biologici. Nu pot să cred că am ajuns de unde am pornit! Şi nu pot să cred că toţi adulţii au acelaşi mod de a rezolva ceva.
Evitând. Jur, tata şi Audrey sunt ca două picături de apă.
Kent mă ajunge din urmă. Probabil m-a văzut traversând cantina în grabă. Nici nu ştiu de ce am luat-o pe acolo.
— Eşti bine?
Se opreşte în dreptul meu, iar eu mă încrunt nemulţumită. Dacă aş fi alergat eu cât a alergat el aş fi inspirat şi expirat ca o balenă eşuată. El nu are nimic. Trebuie să fac ceva cu condiţia mea fizică.
Măcar să alerg, dacă tata nu m-a lăsat niciodată să practic vreun sport. Cine îl mai înţelege şi pe el?
— Nu! pufnesc. Audrey nu-mi zice nimic de tata. E rândul lui să se încrunte. De tatăl biologic, rectific.
Se uită la mine acuzator.
— De ce nu te opreşti? Jackson nu vrea să ştii, acum Audrey nu vrea să ştii. E evident că orice s-a întâmplat cu tatăl tău, e mai bine să laşi în urmă şi să nu răscoleşti.
Vorbele lui mă lovesc undeva foarte adânc în suflet, pentru că sunt cele pe care mi le tot repet eu de o viaţă întreagă. Jackson nu vrea să descoperi mai multe, poate are dreptate. Poate nu se ascunde o poveste roz în spate, dar trebuie să o aflu. Ca să am linişte. Ca să pot ştii cine sunt cu adevărat. De unde provin. De ce toată lumea crede că nu voi face faţă?
Nici măcar cel mai bun prieten al meu nu pare să aibă încredere în mine, iar asta mă doare mai tare decât aş vrea să recunosc.
Simt că trebuie să ştiu. Fie că aflu singură sau de la altcineva.
— De ce nu încerci să înţelegi că trebuie să ştiu?!
Tonul meu a sunat mai mult trist decât nervos, cum intenţionasem eu să fie.
— Înţeleg. Dar nu vreau să te văd suferind.
— Voi suferi şi după îmi voi reveni. Nu pot continua aşa... mai ales acum, când sunt mai aproape decât am fost vreodată.
Kent pare că înţelege, dar ştiu că nu o face. Doar cedează pentru câteva zile, când vom relua discuţia, cu aceleaşi argumente pro şi contra şi acelaşi deznodământ. Nu mă deranjează să îi explic mereu de ce trebuie să fac asta. E ca şi cum mi-aş reaminti mie că asta am de făcut.
—Vei fi lângă mine, nu?
Vocea mea a sunat ca unui căţeluş plouat. Iar el îmi zâmbeşte ca şi cum aş fi unul, ceea ce mă face şi pe mine să zâmbesc.
— Am plecat vreodată de lângă tine?
Îmi aşază o şuviţă după ureche, iar prin cap îmi trece momentul sărutului nostru, dar îl alung repede.
Se sună iar noi ne despărţim, pentru că, din păcate, nu facem multe ore împreună. Ajung abia după câteva minute în clasă și, Dumnezeule, departe mai e! Mă aşez în banca mea obişnuită, adică prima.
Apoi intră el. Metrul nouăzeci de frumuseţe irosită.
Trece pe lângă mine, iar eu nu îmi dau seama dacă s-a uitat la mine, pentru că eu am făcut tot ce a fost omeneşte posibil să nu mă uit cum trece pe lângă mine, Dar în capul meu mi-am imaginat cum o face. Are un fel propriu de a se mişca. Ca şi cum lumea îi aparţine şi îi este la picioare. Cumva, chiar aşa este. Toţi ochii sunt pe el când trece, iar fetele îşi şi întorc capul. Eu încerc să mă abţin, dar nu îmi iese mereu.
Nu am mai vorbit, chiar dacă aş fi vrut să o facem. Vreau să îl cunosc mai bine, dar el a făcut destul de clar că nu vrea mă apropii de el sau de sora lui, aşa că îi respect decizia. Chiar dacă sora lui este mereu prin preajma mea. Nu vreau să mă apropii de el ca să-i demonstrez că se înşală în privinţa mea, ci ca să...
Bine, nu ştiu de ce vreau să mă apropii de el. Ştiu doar că vreau să stau în preajma lui. Şi este o nevoie enervantă, pentru că nu pare să dispară.
Îl aud aşezându-se undeva în spatele clasei.
Acum o săptămână ne-am cunoscut. Oarecum, ţinând cont că încă nu ştiu cum îl cheamă. Şi vreau atât de tare să-i aflu numele! De la un timp, tot ce îmi doresc mă enervează.
În clasa intră profesoara de TIC. Se uită la noi și lasă uşa deschisă.
— Se pricepe cineva la calculatoare?
Ea niciodată nu ştie să facă ceva la calculator. Nu contează că meseria ei este literalmente să ne înveţe pe noi să facem chestii pe el. Mă întreb cum a ajuns profesoară.
— Oh, haide te rog, tinere, zâmbește cuiva din spatele meu.
Metrul nouăzeci trece a doua oară pe lângă mine astăzi, iar de data asta nu mă mai pot abţine şi îl privesc. Oricum e cu spatele. Merge aproape cum mi-am imaginat. Cam ca o panteră, care e relaxată, dar mereu la un pas de atac. O panteră cu un fund sexi.
Şi nu, nu pot crede că tocmai am gândit asta.
Când îmi aşez geanta în bancă, ceva foşneşte. Mă aplec şi scot de sub geantă o foaie mototolită şi o despăturesc, citind ce scrie. În mijlocul foii îndoite, cu o caligrafie mâzgălită şi ascuţită, dar totuși frumoasă, văd un mesaj care mă face să zâmbesc cu adevarat pentru prima dată pe ziua de azi.
Ziua de azi nu face altceva decât să te pregătească pentru cea de mâine.
