FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Şi aşa se fac fişierele în CodeBlocks.
Ar fi trebuit să ştii asta.
Lucia, cum mi-a spus că pot să-i zic, se apleacă peste umărul meu, iar sânii aproape îi curg pe el. Mă trag subtil mai în dreapta. Nu că nu mi-ar plăcea sânii, dar pe cei care au de trei ori anii mei îi prefer departe de corpul meu. Aşa, de fiță.
Zâmbeşte, iar eu pot vedea cum rujul roşu de pe buze i-a ajuns şi pe dinţi. Bine, îmi ajunge. Mă ridic de pe scaun şi mă pun lângă calculator, aşteptând să mă lase să plec. Aproape s-a sunat, oricum, deci nu mă mai pot duce la oră.
Şi îmi pare rău că am ratat ora cu K.C. Oarecum.
Faza e că nu ştiu ce să cred despre ea. Mă atrage, dar nu vreau să mă apropii de ea. E al naibii de derutant. Şi nici eu nu sunt prea sigur dacă fac ceea ce trebuie. Şi nu doar în legătură cu ea.
— Mulţumesc mult, tinere!
Îmi zâmbeşte, iar eu dau din cap, îmi iau caietul şi pixul şi plec din sala de informatică. Nu pot să cred că mi-a luat o oră să îi explic cum se fac fişierele. Ce mama naibii?
Căpşunica/Morcovel apare în raza mea vizuală, mestecând gumă. Chiar dacă are platforme, nu-mi ajunge până la umăr. E aşa micuţă! Cu câţiva centimetri mai mică decât K.C.
Nu, n-am comparat-o cu K.C.
— De ce ieşi din sala doamnei Prescott? Nu aveai oră cu ea.
— Unu, m-a rugat să o ajut cu ceva şi doi, de unde îmi ştii tu orarul?
Mă uit la ea suspect.
— Unu, vezi că e cam pedofilă şi doi, aveam ora asta împreună, idiotule!
Mă feresc la timp de palma uşoară pe care voia să mi-o dea peste ceafă şi mă încrunt la ea. Dar nu ţine mult expresia mea, pentru că îmi amintesc de doamna sâni-curgători şi cred că mă loveşte o stare de greaţă.
— Mda. Mi-am dat seama de prima parte.
— A încercat ceva? Zi tot!
Entuziasmul pe care îl simt în vocea ei când se prinde cu mâinile de umerii mei şi se sprijină de mine ca să se ridice şi ca să mă tragă în jos mă îngrijorează. Toată starea ei de mulţumire când i-am zis asta mă îngrijorează.
— Nu... de ce eşti aşa fericită?
Starea ei veselă se dezumflă ca un balon. Aproape îi pot vedea energia scurgându-i-se din ochi.
— Ar fi fost mişto să îţi mai văd expresia scârbită pe care o ai când te gândeşti la ea.
— Ha-ha, când o să vomit, o să mă asigur că o fac pe tine.
Îmi aruncă o privire criminală.
— Ca să fiu sigur că vezi expresia mea scârbită la punctul ei culminant.
Trec pe lângă ea înainte să schiţeze vreun gest, deşi sunt destul de sigur că a scos limba.
Am reuşit să ajung în dreptul uşii unde trebuia să fac ora şi încă nu s-a sunat. Mă sprijin de perete, aşteptând clopoţelul. Prin cap îmi trece Festivalul Bobocilor. Încă nu ştiu dacă am luat decizia corectă. Poate ar fi trebuit să rămân în banca mea. Niciodată nu m-am implicat în activităţi, pentru că ştiam că nu voi putea să le duc până la capăt. Cum nu am reuşit să duc nimic până la capăt.
Poate asta am eu de fapt împotriva lor. Împotriva ei. Ea are prieteni. Unii pe care știe că nu îi va părăsi. Eu nu am putut niciodată să-mi fac. Ea are aceeaşi casă de la început. Eu nici nu mai pot să le număr pe toate. Ea poate să facă tot ce nu pot eu să fac. Să se ataşeze fără să se gândească la despărţire.
Problema mea cu ea nu este că ea nu înţelege cum este de fapt viaţa. De fiecare dată când o văd, îmi aminteşte că ea înţelege de un milion de ori mai bine decât mine ce este viaţa. Pentru că a avut şansa să o trăiască.
Ea ştie să trăiască mai bine decât ştiu eu să trăiesc.
Şi îmi mai amintesc încă o dată de asta când se sună şi o văd ieşind prima din sala de clasă, radiind de fericire. Nimic din fata tristă care a intrat nu a mai rămas în cea care a ieşit. Tristeţea i s-a transformat în zâmbet.
Iar când îi văd zâmbetul, îl simt şi pe al meu cum apare fără să vreau.
