FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Vocea Hannei Montana se aude prin peretele de lângă capul patului meu, iar eu îmi pun perna peste cap, rugându-mă la toţi sfinţii în care cred sau nu cred ca se oprească zgomotul.
— Nina, închide naibii chestia aia!
Într-un mod foarte previzibil, sor-mea dă muzica mai tare, astfel că o aud perfect chiar şi cu perna în cap.
Mă ridic din pat şi bat cu palma în perete de câteva ori cu atâta forţă încât sunt aproape sigur că o să-mi treacă mâna prin el. După câteva secunde de bătut insistent, uşa camerei aproape se loveşte de un alt perete şi Nina apare în prag, îmbufnată.
— Nu pot să cred că nu îţi place Hannah Montana.
— Iar eu nu pot să cred că vrei să-ţi începi prima zi de liceu cu ea. E antică.
Îşi saltă sprâncenele.
— N-am zis că nu-mi place, oftez. Doar că nu se numără printre lucrurile masculine cu care vreau să-mi încep dimineaţa.
— Oh, ştiu eu lucrurile masculine cu care îţi începi tu dimineaţa.
Rânjetul ăla nu stă bine pe fața surorii mele mai mici.
— Ba nu, nu ştii. Acum ieşi, îmi flutur mâinile, ducându-mă spre dulap.
Pufneşte şi închide uşa în urma ei, probabil dându-şi seama că dacă eu mă pregătesc de liceu, atunci ea este în întârziere. Sau se grăbeşte să prindă baia liberă.
Urăsc când o prinde ea. Stă acolo secole.
Când în sfârşit sunt gata de şcoală, cobor jos, unde mama şi tata fac clătite. Împreună. Iar. Fiecare cu câte o tigaie. Ei susţin că vor să termine mai repede compoziţia, dar eu cred că pur şi simplu vor să aibă pe cine să dea vina dacă ceva din cremă ajunge... unde nu ar trebui să ajungă.
— Kael vrea să avem camera comună, strigă Nina, tropăind pe scări.
Iar eu înţepenesc.
— Ferească sfântul să vă treacă prin cap aşa ceva, mă adresez părinţilor mei.
Mama se uită amuzată la noi şi lasă tigaia goală pe aragaz.
— Cum ai ajuns la concluzia asta, Nina?
— În dimineaţa asta a vrut să dărâme peretele despărţitor.
Mârâi, dându-mi capul pe spate.
— Tată, o duci tu pe Nina la şcoală, da?
Nu mai aştept aprobarea, fiindcă întrebarea este doar una formală. Bineînţeles că o duce el, doar nu vrea să explodeze vehiculul undeva pe drum. Asta se întâmplă cu orice spaţiu închis în care sunt pus cu sor-mea.
