FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Apartamentul mamei mele este modest, dar frumos amenajat. Are două camere, din care eu am apucat să văd doar living-ul, care are o canapea surprinzător de moale. Pe pereţi sunt agăţate numeroase tablouri cu flori şi peisaje care par făcute în photoshop. Îmi place apartamentul ei. Pare călduros. Este plin de culori calde, pături, perne, flori... parcă te invită să locuieşti în el.
Apuc să-mi arunc privirea prin jurul meu cât ea este în bucătărie. Văd televizorul probabil mai bătrân decât mine aşezat pe o măsuţă veche de cafea mergând cu sonorul oprit.
Aceasta vine din bucătărie şi îmi așază în faţă o cană imensă plină cu ceai, la care mă uit câteva clipe înainte să o iau în mâini. Apoi îmi ridic privirea spre mama, care are şi ea o cană în mâini, una cam cât jumtate din a mea.
— Nu ai idee cât de fericită am fost când te-am văzut de cealaltă parte a uşii, îmi spune, iar ochii albaştri îi sclipesc.
— Mă bucur.
Nu e prima dată când stau în faţa ei şi nu ştiu ce să-i spun, chiar dacă ştiu câte lucruri vreau să-i spun. Mereu când sunt în preajma ei cuvintele mi se opresc undeva între creier şi gură, într-o analiză nesfârşită a ce e bine să-i spun şi ce nu e bine să-i spun.
— Nu mă înţelege greşit, chiar mă bucur foarte mult că eşti aici, dar de ce ai venit? Acum câteva zile când ţi-am propus...
— Am aflat că Jackson este tatăl meu, o întrerup şi îmi înfrânez instinctul de a trânti cana de ceai pe măsuţa din faţa mea, ca să creez un moment mai dramatic.
Audrey se opreşte din vorbit, se încruntă, apoi vrea să zică ceva, dar se opreşte. Pare foarte nedumerită. Cu adevărat, foarte nedumerită.
— Cum ai... descoperit asta?
— Mi-am văzut certificatul original de naştere.
Audrey îşi lasă cana de ceai pe masă şi îşi freacă mâinile în poală, apoi se ridică şi se aşază în dreapta mea. Mă întorc spre ea şi îmi strâng cana de ceai între degete. Nu am niciun chef să beau din ea, dar ştiu că este nepoliticos, aşa că iau o gură în timpul în care aştept să îmi spună ceva. Orice.
— Şi de ce ai plecat? Dacă este tatăl tău...
— De ce nu mi-a spus asta? o întrerup din nou, enervându-mă când îmi amintesc câte mi-a ascuns. Ştia cât de mult îmi doresc să-mi descopăr părinţii biologici şi nu mi-a spus nimic. Te ştia şi pe tine şi nu mi-a spus nimic. Tu de ce nu mi-ai spus că este tatăl meu?
Îşi strânge buzele, inspirând.
— Cât de mult voiai să ştii cine sunt părinţii tăi biologici?
Oricât de ciudată mi se pare întrebarea, îi răspund:
