FINALIZATĂ
NEW HAVEN - volumul II ||Cărțile se pot citi independent||
❞ Nu înţeleg de ce mereu pare că suntem în lumi opuse, iar în realitate nu reuşim să ieşim din lumea noastră. ❞
Kacey a avut tot ce și-a putut dori cineva de vârsta...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu am petrecut până anul atâta timp în camera Ninei. Când eram mici stăteam mult timp împreună, dar pe măsură ce am crescut, ne-am depărtat. Nu înțeleg de ce orașul ăsta ne apropie. Sau tot ce se întâmplă în el.
De când mă știu am ținut la Nina ca la ochii din cap, mai mult decât am ținut la oricare altă persoană de pe pământ. De când am ajuns aici îmi e mult mai ușor să mă manifest și nu sunt sigur de ce. Dar Nina nu pare să se plângă.
Chiar dacă nu este de acord cu toate deciziile pe care le iau.
— Nu trebuia să facem asta.
Ca acum.
Stă întinsă pe spate pe patul din camera ei, cu o privire atât de ofticată încât pare supărată pe tavan. În realitate, este supărată pe mine, dar nu se uită la mine.
— Eu aș fi vrut să știu, dacă eram în locul lor.
Nu e cel mai bun argument și nici adevăratul motiv pentru care am vrut ca părinții să afle de Ryan, dar este singurul pe care i-l pot oferi momentan. Ce pot să îi spun? „Nina, cred că avem nevoie de ei, pentru că încă suntem copii și situația ne depășește. Iar tu ești prea copil ca măcar să realizezi că avem nevoie de ajutor.". Exclus. Nu vreau să mă iau la bătaie cu ea.
— O să ne pedepsească.
O cam merităm. Strecurându-ne afară din casă am ajuns în situația asta, după ce eu am jurat că nu mai ies din cuvântul lor vreodată. Ar fi fost foarte bine să respect ce am zis.
— Poate, dar o să ne fie alături.
Înțeleg că Nina este la vârsta la care vrea să se afirme și să iasă în evidență. A demonstrat asta până acum chiar foarte clar. Dar nu vreau să greșească atât de tare încât să nu își mai poată reveni. Complet, cel puțin. Cum am făcut eu. Acea petrecere se putea transforma într-o greșeală din care și-ar fi revenit, chiar dacă nu realizează nici asta încă.
— Copii, veniți jos.
Vocea tatei răsună cu putere până în camera cu ușa închisă a Ninei. Îmi amintesc pentru câteva momente de zilele în care eram mici și făceam vreo prostie când ne jucam. Tot așa făceau. Ne trimiteau în camerele noastre, cât ei se hotărau cum să ne pedepsească. Noi nu îi ascultam în totalitate și mergeam într-o singură cameră, a mea sau a ei, unde ne țineam în brațe până la aflarea verdictului final și irevocabil. Nu s-au schimbat multe de-a lungul anilor. În afară că nu ne mai ținem în brațe. Și, bineînțeles, greșelile din joacă nu se compară cu cea de acum. Chiar dacă părinții au trimis-o doar pe Nina în cameră, eu am venit cu ea, pentru că e vina mea că am ajuns în situația asta. Eu am încurajat-o și tot eu am strecurat-o afară. Eu nu am fost cu ochii pe ea.
Mă ridic de pe scaunul rotativ de la biroul ei și o aștept până se urnește din pat. După ce deschide ușa, în prag, îmi aruncă o privire urâtă, zicând de parcă mă înjură:
— Dacă îmi iau telefonul, te omor.
Zâmbesc și îmi pun mâna pe spatele ei, împingând-o afară din camera sa ca să pot să ies și eu.
Jos, mama și tata stau serioși în bucătărie și nu îmi ia mult să coenștientizez că situația e gravă. Ceea ce e și normal, ținând cont că am ajuns și la tribunal din cauza tâmpeniei mele.
— Luați loc, zice tata.
Tata. Tata care nu e mai niciodată aici. Din motive pe care le înțeleg, dar asta încă înseamnă că nu e aici. Iar acum e. De fapt, am lipsit amândoi de la liceu ca să îl prindem acasă.
— Sunt foarte dezamăgit de voi, spune după ce Nina ia loc, iar eu rămân în picioare.
Nu ca să îl sfidez sau ceva. Doar că să stau jos acum m-ar stresa mai rău decât sunt deja.
— Nu doar că nu ne-ați ascultat, dar ați și ascuns situația aproape două luni de zile.
Tata mereu face așa. Când e supărat, folosește tonul acela care ne face să ne simțim mai vinovați, reluând toată greșelile noastre. Noroc că eu m-am obișnuit cu el și nu mă mai afecta. Până acum, când chiat sunt vinovat.
— Copii, o să ne mutăm, intervine mama.
Nu îi văd chipul Ninei, dar știu că e șocată. Nici pe departe la fel de șocată ca mine. Nici măcar nu realizez ce se întâmplă.
O să ne mutăm.
Propoziția pe care am auzit-o de atâtea ori. E posibil să fie lucrul pe care ni l-au zis cel mai des părinții noștri de când mă știu. Dar de data asta, e diferit. Nu mai renunț doar la o casă, un liceu, sau la câțiva prieteni la care știam că odată și odată va trebui să renunț.
Nu, pierd o fată la care nu m-am gândit niciodată până acum cu adevărat cum ar fi să o pierd.
— Nu are niciun sens. Ați spus că aici vom stă până termină Kael liceul cel puțin. De ce ne mutăm? Nu poate avea legătură doar cu... Nina se oprește din vorbit, ca și cum nervii i s-au scurs din corp când a trebuit să spună ceva de Ryan. Doar cu ce s-a întâmplat, completează ea propoziția lăsată în aer, mult mai pașnic decât o începuse.
— Am primit oferta acum câteva zile, dar a rămas că ne gândim la ea. Ce s-a întâmplat, repetă tata cuvintele Ninei, ca să o facă să se simtă prost, nu este motivul principal, dar este picătura care a umplut paharul.
Rămân sprijinit de blat, cu brațele în sân, la fel cum stăteam până să primesc vestea. Nu știu cum să reacționez. Nu știu ce să fac, ce să spun, sau dacă să spun ceva.
Nu mai știu nici măcar cum să mă mișc.
Simt telefonul cum îmi vibrează în buzunar, dar îl ignor. În bucătărie e atât de liniște încât toată lumea știe că îmi vibrează telefonul. Ne lasă să digerăm vestea. De parcă asta ar ajuta cumva.
Îmi sună câteva minute în șir, dar nimeni nu reacționează, chiar dacă toată lumea știe. Apoi sună telefonul Ninei, care nu e pe silențios. După ce sună și acela de două ori și toată lumea îl ignoră, Nina îl scoate din buzunar și tresare când vede cine a sunat-o.
Răspunde la al treilea apel și văd și eu, alungindu-mi puțin gâtul, cine o sună. Kent.
— Da?
Nina e emoționată, iar părinții noștri fac schimb de priviri.
Nu o văd, dar îi pot observa umerii cum i se încordează. Îmi scot și eu telefonul din buzunar și văd șapte apeluri pierdute de la Kent.
Ce naiba?
Nina își pune mâna la gură, iar ultima picătură de auto-control dispare. Și îi smulg telefonul de la ureche.
