Când nemuritorii mor

I

        12 Mai 1924. O dată normală pentru o zi normală, aparent.

        Soarele de dimineaţă începea să îşi facă simţită prezenţa tot mai puternic strecurându-şi razele pe după draperia groasă şi rigidă din catifea vişinie brodată cu trandafiri aurii. Imensa cameră îşi pierdea din întunecime cu fiecare minut scurs, dezvăluind treptat obiectele ce se aflau în ea. O masă de machiaj ieşi prima la iveală. Era încărcată cu o sumedenie de "instrumente" de înfrumuseţare printre care se putea zări un inel din aur împodobit cu un rubin imens, oval. 

        Când ceasul cel înalt şi vechi, făurit din lemn de trandafir, arătă ora 09:24 pendulându-şi acele pe cadran, razele delicate ale soarelui ajunseră, într-un final, şi în centrul camerei unde se opriră pe un morman de perne îmbrăcate în mătase. O mână delicată se înălţă parcă plutind deasupra pernelor făcând un soi de paravan menit să protejeze o față pierdută printre ele. 

        Patul regesc prevăzut cu baldachin scârţăi scurt sub greutatea corpului ce tocmai se ridică în sezut pe acesta. Două picioare coborâră din pat şi se poticniră pentru o secundă pe covorul moale. După secunda de staţionare ele se mutară din loc, purtând trupul de care erau legate în baie.

        În oglinda din faţa chiuvetei exista acum reflexia fiinţei ce stătea înaintea ei. Părul şaten închis şi puţin mai lung de linia umerilor încadra o faţă de femeie superba de douăzeci și doi de ani cu ochii nu prea mari, ca de felină. Aceştia aveau pupila  înconjurată de o porţiune de maro deschis care devenea treptat un fel de verde către margini. Obrajii erau puţin rozali, în armonie perfectă cu tenul mediu, nici foarte alb dar nici foarte măsliniu. Umerii nu erau laţi, semn al unei persoane delicate. Totuşi cine era această prinţesă adormită?

        -Rougeee! ţipă cineva din faţa uşii de jos, părând să-şi fi pierdut deja cumpătul.

        -Vin acum, o secundă!

        Fata, pe numele ei Rouge Harley, porni în goană pe scările masive din lemn în timp ce îşi aranjă cămaşa de noapte. Ajunsă în faţa uşii, prinse repede de cheia pe care o învârti la repezeală în încuietoare şi roti de mânerul metalic.

         Uşa se deschise lăsând să intre în hol şi lumina şi vizitatorul matinal, după care se închise la loc, de data aceasta fără a mai fi încuiată.

        -Îmi cer scuze că te-am lăsat să aştepţi, nu se aude foarte bine din baie.

        -Stai liniştită, nu am aşteptat decât trei sau patru minute. Aş fi intrat pe geam dar, aparent, l-ai lăsat iar închis pe interior.

        -Mi-a fost frig astă noapte. În plus, uşile au fost inventate cu un rost.

        -Au fost inventate pentru oameni...

        După rostirea ultimelor cuvinte un zâmbet mândru dezvălui doi colţi lungi şi ascuţiţi urmaţi de o înşiruire de dinţi albi, perfecţi.

        Aceasta era Grace Morgan. Cea mai buna prietenă a lui Rouge era un vampir care nu arăta cu o zi peste douăzeci și trei de ani. Trupul ei era zvelt, sculptat parcă de cei mai iscusiţi artişti. Tenul îi era asemănător cu al lui Rouge însă părul îi era auriu şi lung, ondulat natural la vârfuri. Ochii verzi dar cu o subtilă tentă de vişiniu îi erau mari şi urmăreau fiecare mişcare a fetei care o conducea în camera de zi, făcându-i semn să se aşeze pe canapea.

        -Iar ai dormit mult, urmă Grace dupa o scurtă perioadă de pauză. 

        -Nu am dormit mult, am dormit cât am avut nevoie. Eşti atât de norocoasă că nu trebuie să dormi niciodată şi nu ştii ce e oboseala.