Fuck buddies (boyxboy)

1.

Ambianțe noi.

Intru în restaurant cu speranța de a găsi măcar aici un post de muncă vacant, deoarece aveam nevoie de unul urgent, însă nu găseam absolut deloc niciunul. Cu fiecare refuz pe care îl primeam, șansele îmi scădeau dramatic, la fel precum ca moralul meu. Îmi trec degetele prin părul brunet și îmi trec limba peste buze, ținând strâns în mână versiunea printată a CV-ului meu. Observ ușa managerului, însă înainte să intru, mă opresc și iau o gură adâncă de aer. Trebuia să fac o impresie bună, măcar aici să iau acest job. Aveam nevoie de bani, contul meu bancar ajunsese de ceva timp deja pe minus și voiam să o fac înainte să afle Serena că nu mai aveam bani defel. Nu vreau să o văd tristă.

Îmi aranjez cămașa pe mine fugar și bat în ușă, corpul deja începându-mi sa tremure. Să-mi spună cineva, te rog, ca sunt acceptat. Serena va începe în curând clasa a 11-a, nu voiam ca frate sa o impun sa muncească. Eu nu aveam bani și deoarece nu am învățat, acum sunt nevoit să caut locuri de muncă de tot rahatul ca să îmi permit să trăiesc. Deși sincer sa fiu, dacă aș fi acceptat într-un așa loc, parcă mi-ar fi mai drag să vin la muncă.

Bat în ușă și șoptesc in gând o rugăciune, înainte să îmi fie permis sa intru. Deschid ușa încet și îmi fac apariția în birou. Un birou destul de simplu, dar elegant amenajat, după părerea mea. Destul de drăguț și primitor, ceva complet opus cu fața bărbatului care trebuia să mă angajeze.

—Bună ziua, aproape mă bâlbâi și îmi verific ora de pe ceas.

Fix ora 14, perfect, am venit la fix. Deși nu eram bun mai la nimic, deoarece m-am cam lăsat de școală de ceva timp deja, la cei aproape 21 de ani ai mei, măcar eram mereu la timp când trebuia, ce pot să spun. Complet nefolositor când nu ai unde să îl folosești.

În fața mea erau doi bărbați. Unul care se învârtea prin scaun, complet degajat de situația din jurul lui, însă arăta destul de bine, în jur de 30 de ani. Lângă el era managerul, al cărei față i-am recunoscut-o de pe site-ul oficial al restaurantului. Era ușor nervos, însă nu puteam nega ca și el pentru cei cred că 40 de ani ai lui, arăta decent.

—Cine mai ești și tu? Mă întreabă managerul pe un ton nervos, de parcă tocmai ce am intrat la momentul nepotrivit.

Dar nu intrasem, aveam interviul la fix ora 14, nu este absolut deloc vina mea că nu a anulat sau nu știe ce oră este. Mi-se pare complet iresponsabil.

—Ăăh, numele meu este Howell Kai, am interviu pentru un loc de muncă ca(,) chelner în restaurant, încerc să vorbesc cât se poate de clar ca să nu ofer o impresie proastă.

Își da ochii peste cap și își verifică ceasul, deja ușor enervat. Pufnește lung și își adoptă o poziție superioară, privindu-mă ușor nemulțumit. Ceva îmi șoptea deja că nu avea de gând să îmi ofere acest loc de muncă.

—Îmi pare rău, târziu, toate locurile au fost ocupate deja. Mulțumesc, puteți părăsi încăperea, își flutură palma prin aer și îmi face semn spre ușă.

Îmi cobor privirea în pământ, dorindu-mi în acest moment doar să mă bag sub pământ. Cât mi-aș dori să fi avut și eu norocul și banii de a putea învăța si a avea oportunitatea de un post de muncă mai bine plătit. Acesta este și motivul meu de ce încerc să caut unul ca să o pot susține pe Serena.

Mă întorc pe vârfuri, deja cu speranța de a-mi căuta un loc de muncă în construcție, însă deja știam că cel mai probabil voi ajunge să îmi omor spatele de tânăr. Oricum nu aveam de ales în situația dată.

—Sam, de ce ești atât de îngâmfat? Uite ce punctual este băiatul, hai măcar să îl ascultăm să vedem de ce este în stare, spune bărbatul din scaun, iar eu împietresc în loc.