Fuck buddies (boyxboy)

42.

Am nevoie de tine, dar tu nu ești aici, iar acest fapt mă distruge ușor.

În mașină nu am mai răbdat, deși am încercat să îmi țin emoțiile în frâu. Am început să plâng, deși încercam să nu o fac față de Katherine, având în vedere că mă simțeam stânjenit. Eram slab, deja nu mai era ceva nou. Deși era în zadar, sincer să fiu, deoarece stăteam cu genunchii lipiți de piept, cu palmele peste genunchi, iar fața peste palme. Deoarece nu îmi doream să explodez în plâns față de fata, având în vedere că eram o persoană destul de privată, îmi mușcam îngrijorat pielea mâinii, lăsând urme destul de evidente și roșii. Nu m-aș mira dacă a doua zi voi descoperi că sunt vânătăi, deși nici nu prea acordam atât de multă importanță. După primele câteva minute, deja nu îmi mai păsa dacă avea să realizeze ea că plâng sau nu, îmi era efectiv indiferent de ce avea să creadă altcineva, deoarece nu mai suportam, mai ales că era destul de evident, astfel că pur și simplu am renunțat din a mă preface indiferent. Era mult prea clar că era fix opusul pentru mine. În special că după am avut o sesiune de minute bune de plâns.

Ulterior am ajuns la spital, astfel că în momentul acesta, stăm la recepție, așteptând. Nu puteam face nimic altceva. Vorbisem cu asistenta medicală, dar ea ne-a spus doar că mai este nevoie să așteptăm, deoarece este implicată și poliția, iar până nu se rezolvă situația, nu intră absolut nimeni și nu se oferă informații directe. Nici nu mai știam ce să cred, am încercat după să discutăm cu un medic să aflăm în caz de este grav, dar el ne-a oferit același răspuns, astfel încât am rămas amândoi în suspans.

—Zan chiar este nesimțit, unde naiba si-a băgat telefonul ăla? Pufnește pe un ton iritat în momentul în care îi intră iarăși în căsuța vocală și își trece degetele prin păr iritată de întreaga situație.

Își lipește palma de frunte exasperată și oftează lung, așezându-și telefonul pe scaun lângă ea, apoi își întoarce privirea spre mine, de parcă avea să vorbească cu mine despre ceva. Înghit în sec sceptic și îmi trec agitat limba peste buze, deoarece chiar acum, chiar nu eram în starea necesară de a discuta cu cineva. În special cu ea, care m-a văzut plângând, în unul dintre cele mai slabe momente ale mele. Nici măcar Serenei nu i-am permis să mă vadă cu garda jos.

—Kai, înțeleg că nu prea este momentul potrivit și ca, de asemenea, nu este treaba mea, dar pot să te întreb ce este între tine și Tyler? Stai fără griji, totul va fi bine cu el, probabil chiar și în momentul acesta este totul bine. Dacă reușesc să vorbesc cu Zan, acum o fi la vreo conferință, naiba știe, crede-mă când îți spun că el va face absolut orice pentru ca Tyler să iasă întreg și viu din spital, încearcă să mă încurajeze, deși nu eram pe deplin convins.

Nici ea nu știa în ce stare se află bărbatul, astfel că înțeleg total ca, de fapt, cuvintele ele erau pur și simplu doar pentru încurajare. Nu voiam să aud cuvinte spune în van, voiam să fiu sigur că totul este și va fi bine. Îmi era complet indiferent că șatenul mă urăște, ca poate lui nu îi pasă de mine și nu simte absolut nimic pentru mine, atât timp cât știam că el există undeva și că sunt șanse să îl mai întâlnesc și să îl văd fericit. Faptul că acum este în spital, într-o condiție de care nici nu aveam habar, mă distrugea. În momentul de față fix aveam nevoie de cineva să vină lângă mine și să mă susțină, așa cum a fost el tot timpul. Fix acum, aveam nevoie de el, deoarece doar Tyler ar fi în stare să mă înțeleagă pe deplin. Deși mai era și Katherine, ea nu era în aceiași situație ca mine, ea nu vedea din același punct de vedere ca mine.

—Eu- nu știu. Te rog, nu mă întreba, sunt la fel de confuz precum tine, înghit în sec, în timp ce frământam materialul hainei în palmă și evitam să o privesc în față.