Lucky Day (5sos fanfiction)

Capitolul 28- Neputință

Când dau să deschid ochii, o putere de niciunde mă face să-i ţin închişi. Simt oboseala asta care nu vrea să plece. Sunt amorţită atât fizic cât şi psihic. Simt de parcă timpul nu mai există, de parcă totul se întâmplă acum, iar eu doar stau şi aştept ceva ce nu va mai veni înapoi. Mă simt neputincioasă.

- Luke, va fi bine, îţi promit. După cum a spus şi medicul, este doar în stare de şoc, are nevoie de odihnă.

Vocea blândă, feminină, îmi sună cunoscut, dar nu-mi pot da seama cine e atunci când intră în cameră. Vreau să văd, dar nu reuşesc să desluşesc mare lucru prin ceaţa ce mă înconjoară.

- Îmi este frică, mamă. Îmi e frică că am s-o pierd. E aşa de aproape o săptămână.

O săptămână? Dorm de o săptămână întreagă? Totuşi, mă simt atât de obosită încât asta îmi pare imposibil.

- Luke, ai răbdare cu ea. Ai răbdare cu tine. Totul va reveni la normal, trebuie să ai încredere.

Vocile lor mă fac să mă relaxez. Sunt lângă mine, mereu au fost. Aş vrea să le pot mulţumi, aş vrea să-i pot spune lui Liz că a avut dreptate atunci când mi-a spus că ne vom revedea în curând. Aş vrea să-i pot spune lui Luke cât de mult îl iubesc.

*

- Luke, ar fi bine să mergi să te odihneşti. Rămânem noi lângă ea.

Alte voci cunoscute, aceeaşi stare de amorţeală. Nu pot reacţiona în vreun fel, pot doar auzi.

Simt un sărut umed pe frunte, alături de o mână rece pe părul meu şi ştiu că e Luke. Aş vrea să-l pot săruta, am nevoie de asta. Am nevoie de el, dar ştiu că-mi oferă tot ce poate da.

După câteva secunde o uşă se închide, iar pe fruntea mea e aşezată o compresă udă.

De ce sunt dădăcită? Nu sunt bolnavă, doar că nu mă pot mişca. Am chestia asta în mine, e ca un val de lichid prin vene care nu mă lasă să mă mişc, nu mă lasă să fiu eu...

*

- Medicul spune că îşi va reveni curând. Are nevoie de toate dozele astea nenorocite de anestezic ca să poată dormi, să se odihnească. Urăsc că nu pot face nimic, eu doar... Îmi pare atât de rău, doamnă Bolton, nu ar fi trebuit să se ajungă aici...

Plânge. Luke plânge din nou. Îl ascult făcând asta aproape mereu, cel puţin atunci când îmi dau seama de existenţa mea, şi aş vrea atât de tare să mă pot trezi de aici şi să-i sărut lacrimile, să-i spun că-l iubesc şi că nu-l voi părăsi niciodată...

- Speranţă, e tot ce avem nevoie. Sunt sigură că va fi bine. Beca mea e o luptătoare, întotdeauna a fost.

Mama?

E mama. Vocea ei îmi alintă auzul, chiar dacă plânge, şi vreau să-i sar la piept, dar sunt atât de neputincioasă...

*

Luke's POV

Nu mă aşteptăm ca lucrurile să meargă atât de paşnic între mine şi mama Becăi. Având în vedere că am sunat-o din senin de pe telefonul Becăi şi m-am prezentat ca iubitul fiicei ei, şi că am anunţat-o pur şi simplu că fata ei e în stare de şoc după ce prietena ei cea mai bună a plecat distrusă de lângă ea, a reacţionat destul de bine. Nu îşi doreşte decât ca unica ei fată să-şi revină din starea de inconştienţă.

Hotărăsc să îmi şterg lacrimile prosteşti de la ochi şi să vorbesc.

- Ştiţi ce urăsc cel mai tare? Urăsc că nu am avut curaj să o întreb despre lucrurile mărunte din viaţa ei. Despre ce îi place să facă, despre ce mâncare adoră, despre ce o sperie. Aş vrea atât de tare să ştiu lucrurile astea despre ea.