Lucky Day (5sos fanfiction)

Capitolul 66- La știri

Privirea mea este una insistentă şi pătrunzătoare. Norocul lui că s-a hotărât să vorbească, că altfel aş fi făcut o criză chiar aici, în mijlocul drumului.

- Nu te cunosc. Nu ştiu cine eşti. Crede-mă că văd o mulţime de persoane în fiecare zi şi fac o duzină de poze şi dau autografe, dar pe tine nu te-am văzut în viaţa mea.

Respir uşurată, analizându-i gesturile. Nu îşi strânge buzele, nu îşi mestecă pierce-ul, nu zâmbeşte cu toţi dinţii ca şi cum tocmai a făcut o prostie. E serios, iar tonul vocii lui e normal.

Spune adevărul.

Zâmbesc, şi îi prind braţul. Îi mulţumesc din priviri că nu a făcut nicio prostie, iar mai apoi o ţintuiesc cu privirea pe roşcată. Are acelaşi zâmbet tâmp pe faţă, privindu-ne pe amândoi.

- E imposibil. Eşti Hemmings. Jack Hemmings! Noaptea pe care am petrecut-o cu tine e de neuitat, scumpule! Poate dacă m-ai lăsa să-ţi reamintesc...

Se apropie încet, cu paşi de felină schimonosită spre el. Înainte ca mâna ei, oribil de împopoţonată cu brăţări sclipitoare şi unghii false roz, să-i atingă pieptul, mâna mea, unde nu se află decât o singură brăţară, şi anume cea de la cea mai bună prietenă a mea, o plesneşte pe a ei.

Am plesnit-o uşor. Uşor însemnând decât o lovitură nesemnificativă. Nu s-a întâmplat nimic grav. Doar a căzut şi acum ţipă. Nu înţeleg de ce ţipă ca o curcă. Are noroc că nu am chef de bătaie, şi că nu sunt chiar acum deasupra ei, ciufulindu-i puţin părul ăla roşu.

- Ridică-te şi nu mai fă pe mironosiţa! Asta păţeşti dacă te atingi de ce nu îţi aparţine, fandosită ce eşti! Oh, şi ca fapt divers, el e Luke! Luke Robert Hemmings!

Mâna lui Luke mă trage acum în josul drumului, iar mâna cealaltă împinge căruţul în care Arthur doarme buştean. O privesc cum se chinuie să se ridice, cu pantofii ăia de piţipoancă împiedicând-o să stea ţeapănă şi rimelul întinzându-i-se pe faţa ei atât de frumoasă.

Oamenii din jur sunt preocupaţi să facă poze sau să se giugiulească. Sper că nu au văzut nimic din ce s-a întâmplat. Luke oftează, dar are un mic zâmbet pe faţă. Îmi dă drumul la braţ şi îşi scutură capul. Începe să râdă.

- Ce e aşa amuzant? întreb, încă furioasă.

- Nu mă aşteptăm s-o loveşti.

- Şi-a meritat-o.

Îmi dau ochii peste cap. Cu un aer superior, implantat încă de mai devreme în sistem, ridic bărbia ca şi cum aş fi o prinţesă răsfăţată, dar şi o războinică a luminii în acelaşi timp. Pot simţi ochii jucăuşi ai lui Luke pe mine.

- Doar nu ai crezut-o! mă ceartă, încă amuzat.

- Ba să ştii că pentru un moment chiar am luat în calcul! recunosc, ţinându-mi încă bărbia sus.

- Mă jigneşti. Cum crezi că aş putea face asta, iubito?

- Foarte simplu.

- Dar nu am făcut-o!

- Ştiu.

Linişte. Acum e ori şocat, datorită faptului că eu am luat în considerare faptul că el m-ar fi putut înşela, ori nervos.

- Ştii că nu e vina mea că semăn atât de mult cu Jack.

El şi Jack chiar seamănă al naibii de bine. Arată ca şi cum ar fi gemeni, dar nu sunt. Nu mă miră că tipa aia nesuferită i-a confundat.