Lucky Day (5sos fanfiction)

After you're gone- Partea a II-a

Inainte sa incepeti partea a II-a, vreau sa mentionez ca nu promovam nici un fel de actiune de tipul self harming, consumul de alcool sau droguri. Acestea sunt prezentate doar pentru a evidentia anumite etape din viata unor adolescenti. Acum, pregatiti-va pentru ca partea a doua va contrasta prima parte destul de mult. Lectura placuta. :)

-------------------------------

Helena's POV

Deseori auzeam oamenii spunând că o despărţire i-a distrus. Că nu vor mai fi niciodată la fel şi că prin fostul/fosta au pierdut totul. Deseori, obişnuiam să le spun acelor oameni că sunt nişte rataţi şi că îşi ratează viaţa.

Şi după aceea am plecat într-un turneu internaţional. Cu cea mai bună prietenă şi trupa favorită. Şi m-am îndrăgostit ca o ratată. Aşa că acum, chircită într-un zbor spre Bucureşti, cu măruntaiele măcinate de vină şi lacrimile uscate pe piele, îmi spuneam cât de jalnică sunt.

Eram obosită în ultimul hal şi nici nu îmi mai aminteam când am mâncat ultima dată.

*

Cam aşa au trecut 4 săptămâni. Nu ştiu când am aterizat, când am ajuns acasă şi mi-am speriat mama de moarte când m-a văzut arătând ca un zombi. Nu ştiu când am început să fumez, şi când am reînceput tratamentul pentru durere.

Tot ce îmi amintesc e amestecat într-un nor de nicotină şi alcool. Dar cred că prefer să nu ştiu.

- Helena! Scumpo! îi auzeam vocea mamei de pe hol.

Probabil că încă mai credea că dorm.

M-am strecurat complet prin rama ferestrei şi am aterizat pe pat. Mi-am aruncat bocancii undeva sub pat şi mi-am tras rapid fusta şi tricoul de pe mine. Erau mult prea afumate.

Le arunc în coşul cu rufe, îmi desfac cocul lejer şi îmi ciufulesc părul. Mă arunc în pat şi mă acopăr cu pătura exact la timp, când mama intră în cameră.

- Haide, scumpo. Trebuie să te trezeşti.

Casc şi nu mă pot abţine să nu mă întreb cum de nu îşi dă seama cât de fals e comportamentul meu.

- Bine, mamă. Fac un duş şi cobor.

- Okay. Te aştept în bucătărie.

Şi cu asta, închide uşa şi mă lasă în întunericul relaxant al camerei.

*

Îmi doresc să fi dormit puţin. Cred că ultima dată am dormit 3 ore. Alaltăieri. Şi oricât aş vrea să dorm, nu pot. Mă bântuie în fiecare seară acelaşi coşmar. Amintiri. Amintiri cu Beca, cu vara asta. Amintiri cu Calum.

Mă pleznesc mental şi întru în baie.

Gata. Destul Calum pe ziua de azi, ciudato.

Mă spăl repede şi cu meticulozitate. Reuşesc cu greu să îmi scot din păr, şi de pe piele, mirosurile care m-ar fi trădat în faţa mamei, dar presiunea de pe piele îmi redeschide rănile de pe braţe şi sunt nevoită să îmi bandajez iarăşi mâinile. Îmi perii dinţii cu multă pastă şi şterg oglinda de abur înainte să mă privesc.

Ugh, tu din nou, mă gândesc. Tu iarăşi, depresivo?

Îmi masez obrajii supţi şi îmi perii părul, pe care îl las să îmi atârne umed pe spate.

Cobor în bucătărie şi o văd pe mama sorbind dintr-o cafea, urmărind cine ştie ce emisiune matinală.

Ugh, retardaţi fericiţi. Corectez, retardaţi faimoşi şi fericiţi.

- Neaţa, mamă. Mai e?

Se întoarce spre mine zâmbind cald.

- Cafea? De când bei tu cafea, domnişoară?

De când am început să fumez?

- Nu ştiu. De vara asta, cred.

Ea se ridică, în timp ce eu mă aşez. Nu suntem niciodată sincronizate.

Îmi toarnă o cană de cafea şi mă întreabă ce vreau să mănânc. Şi încearcă zilnica discuţie, pe care eu nici nu o ascult. Toată vorbăria ei se pierde în oboseala mea, şi tot ce pot gândi e că am mare nevoie de cofeină.

- Scumpo, asta a venit pentru tine.

Se aşază pe scaun şi îmi împinge pe masă un plic mare, gălbui. Hârtia îmi aminteşte de ce am lăsat în urma mea într-o cameră de hotel din Germania şi îmi muşc interiorul obrazului pentru a mă abţine din plâns. Gustul sângelui îmi inundă gura şi înghit în sec.

Iau ceaşca de cafea, pe care mi-o întinde, şi beau însetată.

- Ce e asta, mamă?

- E răspunsul tău de la universitate.

Gândindu-mă înapoi la vremea când am aplicat pentru Oxford, chipul fericit al Becăi îmi apare în minte.

Eu eram fericită, atunci. Aveam tot ce îmi doream. Iar acum am pierdut totul.

Apuc plicul şi îi rup colţul. Scot o scrisoare oficială, căreia îi rup sigiliul, şi citesc în linişte.

Nu ştiu ce voiam să citesc. Aş vrea să plec sau să rămân? Nici eu nu ştiu. Aşa că răspunsul nu mă afectează în niciun fel.

Aşez scrisoarea înapoi pe masă şi mai iau o gură de cafea.

- Deci? Ce zice? mă întreabă mama şi îi simt entuziasmul otrăvitor din voce.

Mai iau o gură din lichidul fierbinte şi îi răspund absentă.

- Am intrat.