Lucky Day (5sos fanfiction)

Capitolul 13- Mă iubeşte?

Am închis ochii şi i-am redeschis, asigurându-mă că nu visez. Reiau rândurile biletului, cred că pentru a treia oară.

"Da, e o certitudine. Esenţa este ceea ce eu simt pentru tine. Pentru că da, simt că atunci când nu eşti lângă mine, nu sunt un întreg, iar atunci când eşti, mă simt mai viu decât aş putea fi vreodată.

Sticluţa este carcasa asta, corpul meu, ceva de care mă voi despărţi peste zeci de ani sau poate chiar mai devreme, însă esenţa rămâne veşnic. Sentimentele pe care ţi le port vor rămâne veşnic.

E ca atunci când faci o prăjitură, foloseşti doar esenţa aromată şi arunci sticluţa, însă chiar şi după ce mănânci acea prăjitură, gustul şi aroma ei îţi vor rămâne întipărite în minte.

Trusa de machiaj a fost întotdeauna sub ochii tăi, iar acest joc nu a fost altceva, decât un motiv prin care să-ţi pot spune: Te iubesc!".

Atunci când termin de citit, îmi simt obrajii umezi de-a binelea. Plâng. Plâng de fericire, cel mai probabil, pentru că îmi doream nespus de mult ca el să-mi spună asta, însă niciodată nu o vedeam cu ochii realităţii.

Mă simt confuză, nedumerită, sau poate surprinsă, dar fericirea le domină pe toate celelalte.

Înainte să-mi pot da seama, Calum stă aşezat lângă mine, pe bordura asta încălzită de razele puternice de vară ale soarelui. Pufnesc mintal la gândul că toată scenă asta s-a petrecut într-o parcare, pe o bordură.

Ce loc romantic, nu-i aşa? Nu, nu e romantic, însă el ştie că ador neobişnuitul, ştie că îmi place să fiu altfel, şi simt că tot ceea ce s-a întâmplat nu putea fi mai bine de atât regizat.

Calum priveşte în faţă, fără să scoată vreun cuvânt, stând cu coatele pe genunchi, degetele lui fiind împreunate, parcă aşteptând o reacţie sau un răspuns.

Mă iubeşte, chiar mă iubeşte. E adevărat că m-a sărutat în faţa a toată acea lume în seara concertului, însă nu m-am gândit că el chiar simte asta pentru mine. Întotdeauna am visat la ziua asta, întotdeauna am visat că el va fi al meu, pentru că şi eu îl iubesc.

Calum îşi întoarce privirea spre mine şi pare surprins.

- Oh nu, nu plânge! Oh Doamne, ştiam eu că nu e o idee bună. Toată nebunia asta şi... A fost o idee proastă, îmi pare rău, doar nu plânge, te rog!

Impancietarea lui îmi demonstrează cât de mult ţine la mine. Îşi pune mâinile în cap, oftând zgomotos.

- Calum, uită-te la mine, îi cer, şi îmi şterg lacrimile de pe obraz.

Îşi întoarce sfios privirea fiind îndurerat, dezamăgit.

- Nu plâng pentru că nu mi-a plăcut ce ai făcut, plâng fiindcă sunt impresionată. E mult pentru mine, ştii? Faptul că tu ai făcut toate astea într-un mod nemaiîntâlnit, şi că te-ai străduit ca ele să iasă atât de bine. Ca să nu mai zic de... de acele cuvinte, mă bâlbâi la sfârşit.

Îmi e greu să spun cuvintele alea cu voce tare. E într-adevăr greu să le adresezi unei persoane la care chiar ţii cu adevărat, aşa cum se spune.

Mă priveşte blând, fără să schiţeze vreun gest. E încă dezamăgit. Poate nu şi-a dat seama că şi eu îl iubesc, poate că se aştepta să nu îi împărtăşesc sentimentele. Nu şi-a dat seama? Nu şi-a dat seama până acum, cât de multe mă face să simt? Tristeţe, atunci când îl văd enervându-se pentru că nu îi iese un acord sau o notă; furie, când văd fanele roind în jurul lui; fericire, când îl văd zâmbind sau râzând; iubire oricând.