Lucky Day (5sos fanfiction)

Capitolul 53- Demonii nu au nevoie de îngeri

Rebeca's POV

Când am ajuns acasă, era prea multă linişte, iar Ally a fost cea care mi-a spus de ce. În timp ce mâncam nişte sendvişuri preparate de Ash, am aflat că Helena a primit un telefon misterios de la spital, că a fugit la spital, apoi a venit Calum care atunci când a aflat că Hel e la spital, a aruncat tot ce avea în mână, şi, toţi presupun că şi el a plecat la spital după Helena.

Ei bine, acum că ştiu toată povestea, nu ştiu dacă să mă îngrijorez pentru Hel care a fost chemată la spital, sau să mă bucur pentru Calum care s-a dus după ea.

Îl privesc pe Luke, iar el ridică din umeri. Sunt pregătită să merg să văd ce se întâmplă cu prietena mea cea mai bună, însă uşa de la intrare se deschide, şi se închide cu un zgomot puternic.

Calum apare în bucătărie cu o încruntătură pe faţă. Se duce direct spre frigider şi apucă o sticlă de bere, trântind uşa, aşa cum a făcut şi cu cea de la intrare.

Dau să deschid gura, dar el mi-o ia înainte parcă ştiind ce vreau să spun:

- Da, Helena e sănătoasă. E bine. E chiar foarte bine.

Iese din bucătărie, iar uşa asta primeşte acelaşi tratament ca şi celelalte. Mike e aşa absorbit de jocul de pe telefon încât nu ştiu dacă aude ceva din ce se întâmplă aici.

Ne aruncăm priviri compătimitoare pentru prietenul nostru nervos, iar Ally îşi drege vocea.

- Ceai?

Eu afirm, iar băieţii încep să râdă.

- De ce niciodată nu propui băutură? întreabă Ash amuzat.

- Fiindcă ultima oară când am băut alcool am avut o durere groaznică de cap.

Ash rânjeşte şi o sărută scurt.

După ce îmi beau ceaiul, părăsesc bucătăria şi îi las pe băieţi să bea liniştiţi alcool sub supravegherea strictă a lui Ally.

Urc la etaj şi îmi iau caietul de scris. Când cobor înapoi respir ca un fotbalist după un meci întreg de alergat. Mă aşez pe canapea şi încerc să-mi pun picioarele în mod turcesc. După câteva rostogoliri minore, şi aşezări de perne de decor în laterale, reuşesc să imit poziţia dorită.

Încep să scriu ultimele întâmplări, dar mă opresc brusc când uşa se deschide. Helena intră agale. Îşi trage nasul şi îşi şterge lacrimile, aruncând nişte chei pe masă. Abia acum îmi observă prezenţa.

- Eşti bine? o întreb în şoaptă.

- Da. Nu. De fapt da. Sunt bine, mimează un zâmbet pe care eu nu-l cred a fi sincer.

Mă ridic de pe canapea şi o urmez pe scări până în dormitorul ei. Ea, ajungând înaintea mea, închide uşa în urma ei. Bat la uşă. O aud plângând.

- Pleacă, Beca! Sunt bine. Vreau să dorm.

- Nu plec. Gata cu "Pleacă, Beca. Sunt bine.". De data asta o să dorm la uşă dacă nu mă laşi să intru! încerc să o conving, iar după câteva secunde de foială, ea descuie uşa.

Apăs clanţa şi intru în cameră, închizând uşa după mine.

Se trânteşte în pat cu faţa în perne, iar eu mă aşez lângă ea.

- Vrei să vorbeşti despre asta?

- Despre ce? spune cu vocea înfundată în lenjerie.

- Despre ce te face să plângi.