Lucky Day (5sos fanfiction)

Capitolul 23- Adevărul

 Helena's POV

- S-a sinucis din cauza bolii psihice. Medicii nu i-au mai putut face nimic, spune Luke.

Lacrimile de şoc de pe chipul meu curg lin de parcă îşi cunosc deja drumul până la sufletul meu. Închid încet uşa camerei Leca şi plec spre camera mea.

Mă întorsesem din drum, ca să-mi iau telefonul, când am trecut pe lângă camera lor şi i-am auzit certându-se. Curiozitatea m-a făcut să stau şi să-i ascult.

Rebeca's POV

- Ştiu tot, Luke! Ştiu despre tine şi Lucy!

- Ce?!

Acum se preface că nu ştie despre ce e vorba. Lacrimile curg în continuu pe obrajii mei, iar eu nu pot să fac nimic ca să le opresc.

- Exact ce ai auzit, Luke! De asta mi-a fost cel mai frică, iar tu ştii asta cel mai bine!

Cuvintele mele sună mai degrabă a miorlăială.

- Oh, Doamne! Exclamă, şi-şi pune mâinile în cap. Helena a aflat? Unde e acum?

Mă încrunt la el.

Lui chiar nu îi pasă de ce cred eu? Ce legătură are Helena? Doamne, simt că înnebunesc!

- Ştiu ce încerci să faci, vrei să schimbi subiectul, dar să ştii că-

- Ce să schimb? Beca, te-am întrebat unde e Helena! Ar trebui să fii acum cu ea şi să nu mai plângi, nu o ajuţi deloc!

Poftim? Despre ce tot vorbeşte aici? Acum lacrimile s-au oprit, dar în momentul ăsta sunt mai derutată decât un căţel într-o cuşcă nouă. De ce ar trebui să o consolez pe Helena? Despre ce naiba vorbeşte?

- Luke, ce i s-a întâmplat Helenei? E bine? E la spital? Dar abia a plecat şi... Ce dracu'?! înjur, şi îmi şterg lacrimile cu marginea tricoului.

Expresia de pe faţa lui Luke e la fel de confuză ca a mea. Suntem amândoi ca nişte copii mici pierduţi în pădure fără mami sau tati. Eu îi spun că ştiu de relaţia lui secretă cu Lucy, iar el vine şi mă acuză de faputul că nu sunt acum cu Helena. Pentru numele Domnului, ce se petrece?!

Luke mă trage de mână şi ne aşezăm amândoi pe marginea patului. Inspiră adânc ca şi cum asta ar fi ultima oară când o să-i explice fiicei lui cum stau lucrurile la noua şcoală, încercând să o facă să înţeleagă că totul va fi bine.

- Ei bine..., începe Luke, şi îşi strânge buzele într-o linie perfectă, piercingul lui atrăgându-mi atenţia. Inspiră şi expiră pentru ultima oară şi începe să vorbească.

-Nu ştiu despre ce vorbeşti tu, dar bănuiesc ceea ce gândeşti. E vorba despre Lucy, aşa-i? mă întreabă, iar eu afirm tăcut, aşteptând explicaţia lui. Vezi tu, Calum a avut acum un an un fel de aventură. Ei bine, nu chiar o aventură... De fapt a fost o singură noapte... Eram la o petrecere, în casa unui fost coleg de liceu. După ce Calum s-a întrecut cu colegul ăsta al nostru la un joc stupid cu băutura, a luat-o cam razna. Era fata asta care stătea şi-l privea nedumerită dintr-un colţ al încăperii şi Calum a observat-o şi... Ăhm..., Luke se fâstâceşte şi începe să gesticuleze, arătând de parcă nu îşi poate găsi cuvintele potrivite. S-a dus spre ea şi a sărutat-o. Era mult prea multă zarvă şi muzica bubuia la propriu în toată casa. I-am pierdut din raza mea vizuală. Se presupunea că eu trebuia să-i port oarecum de grijă, cu toate că nici eu nu eram foarte treaz, Luke adaugă ultima propoziţie, spunându-o mai mult pentru el, mustrându-se.

- Am început să-l caut prin mulţime şi nu era, aşa că am urcat la etajul casei şi am luat fiecare cameră şi baie la rând. Am ajuns în faţa unei uşi. Avea pe ea numele colegului nostru cu litere argintate, are o obsesie pentru argint. Şi atunci am ştiut că era acolo, fiindcă fata aia plângea atât de tare încât am putut-o auzi chiar şi prin muzica aceea. Tonul vocii ei, şi cuvintele pe care le striga..., Luke face o pauză şi apoi continuă.