Lucky Day (5sos fanfiction)

Capitolul 11- Scântei şi prăjituri

One Direction sunt aici! Adică, da, normal că sunt. Pff, ce toantă sunt. Doar sunt prieteni, dar, totuşi... , ţip mental, nevrând să creez vreo scenă de fan disperat.

Îmi îndrept privirea către Helena, care vorbeşte cu Harry de parcă ar fi prieteni de-o viaţă, dar ştiu totuşi că şi ea ţipă de extaz în gând.

Luke îmi face aşa-zisa cunoştinţă cu ei, cu toate că ştiu cam tot despre ei şi el ştie asta pentru că nu m-am putut abţine din a-i spune. E ciudat într-un fel, pentru că nu ne ştim decât de două săptămâni şi deja suntem un cuplu. Lucrurile magice se întâmplă şi, ca şi în cazul nostru, mult mai devreme decât ne-am fi aşteptat.

Nici nu vreau să mă gândesc cum ar reacţiona mama şi tata la vestea că eu sunt acum în Anglia cu un băiat necunoscut de ei. Alung repede din minte isteria mamei şi lucrurile rele care s-ar putea întâmpla, dacă ar afla despre mine şi Luke.

Se pare că 1D sunt aici, ocupând rolul de invitaţi speciali, şi le vor deschide băieţilor concertul din seara asta. Sunt foarte buni prieteni, iar One Direction au fost, şi sunt în continuare, ca nişte părinţi pentru 5SOS.

Să îi văd aici, împreună, 1D şi 5SOS, este pentru mine ca un alt vis devenit realitate. De când Luke a apărut în viaţa mea, precum valul unei mări, şi m-a izbit atât de puternic încât am ajuns să nu-mi pot imagina mersul la malul marii fără el, uneori mă întreb dacă nu cumva tot ce trăiesc acum e doar un vis. Nu trece o zi fără să mă ciupesc, gândind că tot ceea ce mi se întâmplase până atunci fusese parte a visului meu. Dar, nu, nu e niciun vis. Sau poate că e. E visul meu devenit realitate, este visul realităţii mele. Da, asta este, şi mă bucur de fiecare moment.

Îmi doresc ca acest vis să nu devină un coşmar. Tot ce îmi doresc e să aibă un sfârşit frumos. Îmi doresc...

*

În timp ce băieţii se plimbă pe scenă, montând unele chestii, de care nici nu ştiam că ai nevoie ca să cânţi, eu salivez după un platou plin cu prăjituri din mâna lui Niall. Mănâncă cu atâta poftă din ele, încât aş vrea să înfulec toate deserturile alea dintr-o înghiţitură.

Ştiţi ce se spune despre Niall, că nu împarte mâncarea, dar sunt sigură că nu e chiar aşa.

Mă îndrept spre el cu un zâmbet prietenos.

- Hei, Niall!

- Hei, Beca!

Zâmbeşte orbitor, arătându-şi dantura perfect albă.

- Crezi că pot să iau şi eu din chestiile astea? Mor de poftă, plus că din platoul ăsta ar fi trebuit să mănânce cel puţin zece oameni, încerc să-l conving.

- Oh, sigur.

Zâmbesc mulţumită, mirându-mă de cât de simplu a fost să-l conving. Se pare că nu e atât de dificil precum se spune.

Întind mâna să iau o prăjitură, însă Niall se încruntă şi îmi plesneşte uşor braţul.

- Hei, credeam că mă cunoşti! Nu-ţi dau din bunătăţile astea. Nu am mâncat decât vreo trei porţii de Nando's, atât, şi mor de foame. Îmi pare rău, se scuză Niall.

Cu asta, siguranţa mea cu privire la un Niall care împarte mâncarea, se pierde în neant. Continui, însă, să stau lângă el pe canapea, iar Hel ni se alătură foarte veselă. Încep să vorbească despre nu ştiu ce chestii tehnice în muzică, la care nu m-am priceput niciodată. Poate mă învaţă Luke într-o zi.

Hel nici măcar nu priveşte către platoul ăla nenorocit cu prăjituri. Poate a încercat şi ea mai devreme, şi a primit acelaşi răspuns. Nu mă pot abţine să nu mănânc dulciuri, sunt slăbiciunea mea.