Lucky Day (5sos fanfiction)

Capitolul 27- Doar gânduri

Rebeca's POV

Îmi doresc să fac ceva şi să nu stau să mă uit, dar nu pot, sunt încremenită precum o statuie din piatră. Stau, stau pur şi simplu şi privesc. Privesc toată mizeria din camera asta, privesc un Calum devastat, mâinile îi sunt pătate de sânge, în timp ce strânge cu putere din păr. Şuviţa blondă îi este acum amestecată cu restul firelor de păr negru. Plânge, sau mai degrabă jeleşte mocnit.

Băieţii l-au înconjurat, încercând să-l liniştească, iar eu încă nu mă pot mişca.

Ce se întâmplă? Unde e ea? Unde e prietena mea cea mai bună? Unde e stâlpul meu de rezistenţă? Unde e Helena?

Lacrimile încep să curgă pe obrajii mei şi ştiu că ceva nu e bine. Ea nu e. Cu siguranţă Calum nu ar face toate astea doar pentru că nu a găsit-o aici, sunt sigură de asta. Îl cunosc îndeajuns de bine pe Calum să ştiu că nu ar ceda şi că ar căuta-o până şi în cele mai ascunse locuri din ţara asta sau alta.

Îmi plimb ochii prin cameră, sperând să pot da de ea.

Sper ca toate astea să fie o simplă glumă, un stupid joc de-al lor şi ea să apară de după draperia colorată şi să înceapă să râdă de mine şi de cât de naivă sunt că pun la suflet orice glumiţă, dar nu se întâmplă. Ea nu iese de nicăieri.

Am plâns atât de mult în ultimul timp, încât nici măcar nu ştiam că încă mai am lacrimi, dar m-am înşelat. Ies una după alta, formând un şir indian pe obrajii mei până jos, pe bărbie.

Aş vrea să pot vorbi, dar nici asta nu pot să fac. Încruntătura din fruntea mea a devenit dureroasă şi îmi ridic mâna din reflex, ştergând lacrimile chiar dacă vor apărea altele în curând.

Îmi îndrept privirea din nou spre Cal. Sunt surprinsă să-l văd aşa. El e mereu cu zâmbetul pe buze, mereu jucăuş şi copilăros, mereu prin preajmă când e nevoie de el, mereu el, mereu acelaşi Calum, dar acum... Ei bine, acum văd un alt Calum. E un Calum devastat, supărat, neodihnit, rănit fizic şi emoţional, un alt băiat ce nu pare a fi deloc Calum.

Luke îi mângâie spatele încontinuu, Mike şi Ash formează împrejurul lui un scut, de parcă ar dori să-l protejeze de ceva din exterior, însă ei nu ştiu că totul răsare din interior. Sunt sigură că nu plânge din cauza tăieturilor din palmă sau din cauza dezastrului din cameră. Plânge din cauza a ce gândeşte şi a ce simte.

O bucată albă de hârtie, aşezată la picioarele lui Ash, mă face să îmi revin. E speranţa. Speranţa mă face să mă mişc din loc şi să merg să iau hârtia aceea. Apuc bucata albă şi o dezmototolesc.

Scrisul frumos, caligrafic, al Helenei îmi invadează vederea. Înainte de orice, nu pot să nu observ pete ce odată au fost umede pe ici şi colo. Încep să citesc, iar tot ce simt e speranţă, frică, nerăbdare şi emoţie. Totul se opreşte, şi acum nu mai văd decât vorbele ei pe o hârtie, o hârtie adresată nouă.

"Hei,

Ştiu că probabil mă urâţi de moarte, ştiu că probabil acum aţi vrea să aruncaţi în mine tot ce aţi găsi în cale şi ştiu, de asemenea, că veţi fi bine.

Probabil atunci când citiţi asta eu sunt deja în avion, înapoi spre România. Nu vă faceţi griji pentru mine, sunt bine, doar că aşa am considerat că e mai bine pentru noi. Nu încercaţi să veniţi după mine, va fi în zadar. Nu mă mai pot răzgândi şi oricât de mult mă dor cuvintele astea trebuie să le spun, nu mă mai pot întoarce oricât aş vrea.

Rebeca, am aflat. V-am auzit vorbind, pe tine şi Luke. Nu plânge şi nu încerca să te învinuieşti. Urăsc să ştiu că nu voi mai putea fi acolo cu tine, cu voi. Te iubesc din tot sufletul şi trebuie să-mi promiţi ceva; promite-mi că te vei distra în continuare cu băieţii şi că vei savura fiecare moment din turneul ăsta. Nu încerca, de asemenea, să mă suni, o s-o fac eu de îndată ce îmi voi pune gândurile în ordine. Am nevoie de o pauză.