Lucky Day (5sos fanfiction)

Capitolul 50- Cald sau rece?

Helena's POV

- Înainte să plec... Voi doi nu faceţi nimic ţipând aşa. Trebuie să vorbiţi ca doi adulţi ce se presupune că sunteţi.

Beca face semn spre mine şi Calum, ţinându-ne morală.

Pentru o fracţiune de secundă, ochii ni s-au întâlnit. Şi poate mai puţin de atât, puteam să jur că văd o fărâmă de iubire înecată în durere, în ochii lui. Dar a întrerupt contactul vizual într-o clipită.

- Nu pot! Nu dacă ea continuă să se răstească ca şi cum eu am plecat în ziua aia şi am părăsit-o!

Calum spune exact lucrul pentru care mă urăsc. Lucrul care nu-mi dă pace, care mă ţine trează de mai bine de un an, care mă face să tresar plângând. O spune de parcă mie nici nu mi-ar păsa, dar ce doare mai tare e faptul că nici măcar nu se uită la mine, de parcă simpla mea imagine îi provoacă dezgustul.

- Nu te-am părăsit! Aveam nevoie de o pauză! îi strig gâtuită.

- Nu ştiu ce să zic despre asta.

Beca îşi dă ochii peste cap şi, cu Luke pe urmele ei, urcă în dormitorul lor, lăsându-mă pe mine în propria durere nenorocită.

Cuvintele lui Calum taie în carne vie.

Oare pentru el tot ce am avut chiar nu contează?

Pufnesc cu mâinile în sân şi îmi iau pantofii de lângă uşă. Îmi ridic poalele rochiei , acum extrem de incomodă, şi urc câteva trepte, dar mă opresc cu mâna pe balustradă şi mă întorc spre singurul bărbat pe care îl iubesc, şi care aparent mă urăşte.

- Ştii, Calum, dacă n-aş fi fost şi eu implicată în despărţirea asta, pot să jur că m-aş găsi şi eu vinovată. Poate că sunt, pentru că m-am lăsat să mă îndrăgostesc de tine, dar cred că amândoi ştim din cauza cui am plecat.

Cu lacrimi înţepându-mi ochii, urc repede la etaj fără a-i lasă timp de răspuns. Ceea ce e bine, pentru că imediat ce am urcat, lacrimile m-au năpădit.

Mă sprijin de perete şi las pantofii să îmi scape.

De ce mă urăşte atât de tare?!

Podeaua scârţâie. Îmi şterg obrajii printr-un gest deja învăţat şi îmi ridic ochii din pământ.

Mike stă în picioare în faţa mea, scărpinându-şi ceafa, evident jenat.

Deschide gura, dar nu iese niciun cuvânt aşa că se aşază jos lângă mine. După câteva clipe de ezitat, îşi pune un braţ pe după umerii mei şi mă strânge uşor.

- Eşti bine, Dragorovici?

- Cine eu? Pfff. Da. Bineînţeles că sunt bine. N-am nimic. Sunt bine, chiar sunt. Bine.

- Ce-ai? Ţi-ai pierdut ţigările?

- Împreună cu un alt milion de lucruri, râd. Sunt... okay, Mikey. Nu-i nevoie să mă supraveghezi de parcă o să mă sinucid. Adică poate o s-o fac, dar crede-mă că dacă o voi face, nu va mai exista nicio şansă să mai fiu oprită.

Îmi muşc buzele şi îmi trag nasul.

Agh, perfect. Acum sunt un copil mucos.

Mă întind după plic şi îmi scot un şerveţel şi în câteva secunde sunt iarăşi eu. Văd în plic telefonul şi mă trece un fior.

Unde e Dylan acum? Adică ce ar trebui să fac în privinţa lui acum?

Deschid telefonul şi îl sun.