Lucky Day (5sos fanfiction)

Capitolul 22- Mahmureală

Atunci când mi-am deschis ochii, am simţit pur şi simplu că în clipa următoare aş putea să nu mai fac parte din lumea asta. Capul meu zvâcnea atât de tare încât a trebuit să iau două pastile ce ar fi trebuit să-fi facă efectul până acum.

Luke nu era aici când m-am trezit, aşa că m-am întors la a face nimic până când durerea avea să dispară. M-am plictisit să stau cu ochii în tavanul alb aşa că mă ridic din pat şi apuc de micuţa noptieră, căutăndu-mi sprijin. Sunt încă ameţită, durerea s-a diminuat, dar nu a dispărut.

Drumul până la baie mi se pare extrem de lung şi greu, dar când ajung, mă spăl imediat pe faţă, iar apa rece e ca o binecuvântare pe pielea fierbinte a frunţii mele. Mă dezbrac încet şi dau drumul robinetului, apa fierbinte începând să curgă. Intru în cadă şi mă las mângâiată de fineţea ei. Îmi sprijin capul de marginea căzii şi îmi închid ochii.

Uşa camerei se deschide cu un zgomot brusc.

- Beca! Beca, eşti aici? ţipă Luke.

Uşa băii este încercată şi acum îi mulţumesc Domnului în gând că nu am uitat să o închid. Nu scot niciun sunet până când aud cum uşa camerei se închide. Nu vreau să vorbesc cu el deloc. Ştiu că aseară am băut, cam mult cei drept, dar ştiu ce mi-a spus şi nu vreau să discut cu el acum. Cel puţin nu în starea asta. Ştiu că nu ar trebui să fug de asta pentru că până la urmă, mai devreme sau mai târziu tot o să purtăm o discuţie pe tema acelei tipe.

Capul începe să zvâcnească din nou acum că mi-am adus aminte de ea. Hotărăsc că nu are loc să mă mai gândesc la asta acum şi încep să mă spăl, folosind gelul de duş al lui Luke. Nu ştiu de ce fac asta, însă ceva parcă mi-a trimis un impuls şi cred că ştiu ce e. Faptul că oricât de mult aş vrea, nu-l pot îndepărta pe Luke din sufletul şi viaţa mea.

*

Intru în dormitorul Helenei şi o găsesc citind ceva, în timp ce înfulecă dintr-o pungă cu floricele.

- Cum de nu te doare capul? o întreb uimită, şi iau un loc pe canapea.

- Rezist, am experienţă, Hel rânjeşte, şi-mi întinde punga de floricele.

- Nţ. Nu vreau, nu am poftă de mâncare, mă strâmb în semn de refuz.

Hel ridică din umeri şi se întoarce la citit.

- Unde sunt băieţii?

- Păi Cal şi Mike s-au dus să pregătească instrumentele pentru concertul de azi, Ash e în camera lui şi vorbeşte la telefon întruna. Cred că s-a îndrăgostit.

Hel zâmbeşte şi închide cartea.

- Ăhm şi... Luke?

- A fost mai devreme pe aici şi te-a căutat. I-am spus că nu ştiu de tine. Nu erai în camera voastră?

- Ba da. De fapt, eram la baie, dar nu i-am răspuns când m-a strigat.

- Nu aţi avut timp să discutaţi, aşa-i?

- Mhm, îngăim.

Mă tot gândesc la ce am văzut ieri şi simt că ceva din mine a fost mai mult decât rănit.

- Cât crezi că va mai continua cu minciunile? o întreb pe Hel, care acum îşi prinde părul într-o coadă la spate.

- Nu ştiu, Beca. Poate că nu e nimic important aşa că de asta nu-ţi zice ceva, spune Hel cu o agrafă agăţată între buze. O apucă, şi o prinde în păr, mai apoi oftează şi mă fixează cu privirea. De ce nu vorbeşti cu el, Beca? Poate ar fi mai bine să discutaţi şi să lămuriţi lucrurile. Nu crezi că te supui unei torturi tot aşteptând ca el să zică ceva?

Hel are dreptate în felul ei, însă firea mea nu poate face asta. Încă aştept ca el să facă primul pas. Dar nu ştiu dacă vreau să aud ce are de spus. Îmi e frică. Am acelaşi sentiment că ceva nu e bine şi ştiu că nu e.

*

Uşa camerei se deschide, iar Luke intră răvăşit.

- Beca, slavă cerului! Pe unde ai umblat? Te-am căutat peste tot. Am fost îngrijorat. Nu am vrut să plec azi dimineaţă, dar am fost să-mi pregătesc lucrurile pentru concert ca să am restul zilei liber şi să pot sta cu tine.

Luke respiră greu de parcă ar fi alergat o milă. Inima mi se înmoaie când aud acele cuvinte, dar nu vreau ca lucrurile să se rezolve aşa. Nu vreau să-i cad în braţe, să revină totul la normal, iar misterul să rămână nedesluşit.

- Nu era nevoie, eu şi Hel mergem azi la cumpărături. Nu-i aşa, Hel?

Îmi arunc privirea asupra Helenei, iar ea mă cercetează întrebătoare, mimând un Poftim?.

Privirea mea încearcă să-i transmită să intre în jocul meu.

- Ba nu, nu mergem nicăieri. E numai a ta azi.

Hel îi adresează cel mai prietenesc zâmbet lui Luke, iar acesta e puţin confuz din cauza replicilor dintre mine şi ea.

Îi arunc Helenei un zâmbet ce vrea să însemne: Oh, scumpo, până diseară eşti moartă!, iar ea îmi răspunde simplu cu un sărut pe obraz şi cu acelaşi zâmbet prietenesc.

- Eu merg la Cal, mă plictisesc aici. Să vă distraţi!

Hel iese pe uşă, iar eu încep să transpir. Aproape că am şi uitat de durerea de cap până când Luke a readus-o înapoi, acum că s-a apropiat aşa mult de mine.

- Eşti okay, iubito? Aseară nu erai bine deloc.

Mâna lui îmi da o şuviţă de păr după ureche, transmiţându-mi numai fiori prin tot corpul. O lacrimă se strecoară afară, iar Luke se încruntă.

- Beca, ce ai păţit? mă întreabă confuz.

Mă zmucesc, dându-i mâna la o parte. Fug din cameră, trântind uşa. Intru în camera mea şi fac acelaşi lucru, dând drumul lacrimilor. În următoarea secundă Luke e la uşă, ciocănind zgomotos.

- Rebeca! Beca, deschide uşa! Ce s-a întâmplat? Iubito, mă sperii.

Tot stresul a răbufnit acum. Plâng pentru că îl iubesc atât de tare şi mi-e prea frică că o să-l pierd. Doamne, cât îl iubesc!

- Deschide, Beca! Luke continuă să bată în uşă şi să strige la mine.

Trebuie să lămuresc asta, nu mai pot continua aşa. Hel are dreptate, mă torturez singură. Trebuie să ştiu adevărul, chiar dacă acesta mă va strivi şi mă va arunca departe de orice.

Deschid uşa şi intru în cameră fără să mă uit înspre Luke, continuând să plâng ca o fetiţă.

- Beca... Luke mă trage într-o îmbrăţişare, dar îl resping şi îmi clatin capul.

- Nu, Luke, nu face lucrurile şi mai greu de suportat. Nu mai pot continua aşa, Luke! mă smiorcăi pentru a nu ştiu câtă oară în ultimele zile.

- Beca, despre ce tot vorbeşti? Luke e mai confuz decât l-am văzut vreodată.

Mă întreb dacă el chiar nu ştie că minciuna lui a fost descoperită.

- Ştiu tot, Luke! Ştiu despre tine şi Lucy!

- Ce?!