Stay

Capitolul 37;

-37. 'dramă'

Nu mult după ora trei a dimineții telefonul lui David reușește să mă trezească. Îl văd căutând imediat cu mâna și acceptă apelul punând telefonul la ureche.
- Da?! Mormăie somnoros.
- Îmi pare rău că trebuie să te deranjez la această oră dar trebuie să vii urgent la firmă.
- Ce s-a întâmplat, Sofia? Îl aud rostind impacientat puțin și îmi ridic capul de pe pernă. Sofia, secretara firmei, sună la această oră? Se pare că ceva grav se întâmplase.
- Ar fi cazul să vii aici. Te rog, nu pot spune la telefon.
- OK, ajung imediat. Încheie apelul și sare ca ars din pat.
- Iubitule, ce s-a întâmplat? Mă ridic în capul oaselor și îmi sprijin spatele de pernă.
- Probleme la firmă. Răspunde agitat în timp ce își trage un tricou peste cap.
- La ora asta? Continui să îl privesc confuză.
- Nu știu exact ce s-a întâmplat, Patricia, dar pare a fi ceva important.
- Vin cu tine. Mă trezesc sărind din pat și îndreptându-mă țintă spre baie. - Nici gând. Vei rămâne aici. Spune categoric și își înfășoară o mână în jurul meu.
- Vreau să vin cu tine, ok? Îi privesc ochii și spun șoptit.
- Patricia, cel mai bine este să rămâi aici.
- Eu vreau să vin cu tine. Îmi păstrez încăpățânarea.
- E o mare pierdere de timp să stau să mă cert cu tine. Își rotește ochii și mâna lui îmi părăsește corpul.
- Atunci vin cu tine! Anunț categoric și intru în baie.

Zece minute mai târziu suntem în mașină. Conduce cu o viteză destul de mare și își concentrează toată atenția asupra acestei activități. I se poate observa îngrijorarea de pe față. Pare a fi foarte gânditor.

Imediat ajunși lângă sediul firmei putem observa cele câteva mașini de poliție cu girofarurile aprinse și chiar și o ambulanță. Zona înconjurată de lume și câțiva reporteri alergând de ici-colo. Tot peisajul reușește să îmi facă inima să o ia la galop. Îl privesc pe David panicată și pot vedea că și el este în aceiași situație. În momentul următor sărim amândoi din mașină și facem pași grăbiți spre locul cu pricina. Mă prinde strâns și protector de mână în momentul în care intrăm în mulțime. Avansând reușește să o identifice pe Sofia. În secunda doi o prinde de mână și fata se întoarce speriată.
- Ce s-a întâmplat? Îl pot auzi aproape strigând.
- David, tatăl tău...
- Ce e cu tata? A intrat și a devastat ceva? Nervi se pare că îi sunt întinși la maxim și caută un răspuns în ochii fetei roșcate.
- Nu! Se pare că a intrat în clădire și... face o pauză tragică, oftează greu și face un pas în partea stânga, se pare că s-a sinucis.
Pentru o clipă, atât eu cât și bărbatul de lângă mine, nu reușim să percepem informația. Câteva clipe mai târziu îl văd că își mută privirea spre ceea ce pare a fi un trup uman acoperit cu ceva negru. Clipe de coșmar urmează. El se desprinde de mine și înaintează în acea direcție, în timp ce eu rămân blocată în acel loc cu greu realizând într-adevăr ce se întâmplă.
- Patricia, îmi pare nespus de rău. Nu pot înțelege ce l-a determinat pe domnul Martin să recurgă la un asemenea gest. Sofia vorbește lângă mine.
Iau decizia de a pleca lângă David care se pare că acum vorbește cu un polițist. Realizez că abia vorbește, fiind în continuare sub șoc. Îi cuprind brațul și încerc să mă concentrez la discuția lor. Tot ce pot înțelege se pare că e doar 'bla-bla-bla'. Îmi scutur capul sperând că voi scăpa de ceața totală în care mă aflu. Creierul meu se pare că refuză să funcționeze normal.
- Vă vom ruga să ne dați numărul doamnei Martin! Un tânăr polițist cu o mapă și un pix în mână i se adresează destul de politicos iubitului meu.
- În nici un caz. Tot ce pot face pentru voi e să o sun eu pe mama. Mormăie și își scoate telefonul mobil din buzunarul jeansilor.
- Atunci te vom ruga să o chemi la locul faptei. Va trebui să vă luăm câte o declarație și vă vom înmâna un bilet pe care l-am găsit lângă cadavru. David mă privește nesigur și înțeleg ceea ce vrea să spună. Îi iau telefonul din mână și apelez numărul mamei sale. Oh, Doamne! E trecut de ora patru a dimineții, cu ce pretext aș putea suna o femeie să o anunț că ar trebui să vină aici pentru că soțul său s-a sinucis?
- Bună dimineața, îmi cer mii de scuze că sun la această oră, dar e o situație delicată... Încerc să îmi țin emoțiile sub control și să vorbesc coerent.
- Patricia? Ce s-a întâmplat? Întreabă panicată.
- Nu pot explica la telefon, trebuie să veniți cât puteți de repede la firmă.
- Oh, spune-mi ce s-a întâmplat? David este bine?
- Este ok, vă rog! Nu pot spune la telefon. Aproape o implor să termine cu întrebările.
- OK, o las pe Antonia la bona ei și vin cât pot de repede.
Închei apelul și îl privesc pe David.
- A spus că se grăbește să ajungă. El mă aprobă din cap și în colțul ochilor se pare că acum sunt adunate câteva lacrimi.

**
După câteva ore petrecute în secția de poliție reușim în sfârșit să avem acces la biletul găsit la fața locului. Doamna Lili, cu lacrimi în ochii, se așează pe un scaun din holul secției și deschide foaia albă.

- Dragi mei, începe să citească cu vocea tremurândă, îmi pare nespus de rău că nu am fost lângă voi când, probabil, ați avut nevoie de mine. Îmi pare rău că nu am fost suficient de bun pentru familia minunată pe care am avut-o. Deși am avut tot ceea ce îmi puteam dori am ales să caut fericirea în bani și în paturi străine. David ești minunat! Ești băiatul pe care orice tată și l-ar dori, deși ești o fire mult prea vulcanică. Ambiția se pare că este punctul tău forte. Te rog acum să uiți tot ce ți-am spus în legătură cu femeile și cu relația ta mult prea prematură. Dacă simți că cea de lângă tine te face fericit, iubește-o cu toată ființă ta! Cât despre micuța Antonia, ce pot spune... Sper să crească frumos sub ochii voștri. Sunt sigur că va deveni o fată minunată, rafinată, cu o educație aleasă.
Tu Lili... Tu ai fost universul meu. Recunosc, fără tine nu aș fi ajuns nici la jumătatea drumului pe care am fost. Te-am iubit enorm, dar niciodată nu ți-am arătat asta. Îmi pare rău. Te rog să mă ierți pentru toate momentele când ți-am greșit. Nu am fost suficient de bun pentru tine. Meritai un om pe care te puteai baza oricând, oricum și oriunde. Îmi pare nespus de rău pentru suferința pe care am provocat-o. Fără voi nu mai are nici un sens viața mea. Vă iubesc și vă voi ruga să mă iertați pentru gestul la care am recurs. Cu drag, George!
Următoarele momente devin din ce în ce mai negre. Văd un David cât poate de afectat, cu lacrimi pe obraji și pe mama acestuia neclintă de durere.
Duc mână instinctiv și șterg lacrimile ce amenință să se scurgă pe față. Cum aș putea să consolez în această situație? Ce aș putea spune pentru a ameliora durerea?

Hei, hei *pup*! Uite că am reușit să postez și acest capitol. Îl gândesc de săptămâni bune. Da, îmi place drama :D!
Vă mulțumesc pentru lecturi și pentru voturi. Părerile văd că hotărâți să le păstrați pentru voi:)).
Vă pup și vă doresc lectură plăcută.