Stay

Capitolul 23 ;

-23. 'dor'

Patricia povestește :
S-a ridicat din pat ca fulgerat , și-a tras grăbit hainele pe el și a părăsit încăperea , lăsându-mă singură în tăcere .
Am greșit spunându-i că îl iubesc ? Poate a fost prea pe "nespusă masă ".
Îmi iau și eu hainele pe mine , bineînțeles am reușit să le găsesc după o lungă căutare prin toată camera.
Pășesc încet pe balconul bucătăriei și îl găsesc fumând .
- S-a întâmplat ceva ? întreb apropiindu-mă de el. Se întoarce și îmi oferă o privire goală , parcă se uită prin mine , nu la mine. Nu scoate nici un cuvânt , doar mă privește .
- David ?! îi strig numele și el își întoarce privirea în altă parte . Pentru numele lui Dumnezeu , spune-mi ce ai ! tonul vocii mele se amplifica și inima începe să-mi bată haotic , ca nebuna . Ea deja știa că ceva rău avea să se întâmple . Avea să dispară din viața mea. Subit. Lăsându-mă cu amintirea iluziei unei fericiri,și a unei iubiri bolnave. Avea să-mi ocupe existența  cu amintiri. Avea să plece. Chiar dacă el nu spune nimic, inima mea deja știe asta.
- Vrei te rog să îmi spui de ce ? reușesc să îl fac să se întoarcă cu fața spre mine , aruncă țigara și rămâne pe loc . Din nou nu scoate nici un cuvant , nu are nici măcar o expresie pe față .
- Spune-mi ce însemn eu pentru tine. Spune-mi ceea ce simți pentru mine ! țip la el.
Mă privește timp de câteva secunde apoi își întoarce privirea , dar păstrează tăcerea . DA , tăcerea e cea mai dureroasă tortură . Să întrebi un om ce simte și să nici nu clipească , să refuze să te privească sau să-ți șoptească măcar un cuvânt . Să te lase pe tine să îți creezi mii de scenarii , dar să nu ai certitudinea nici unuia. Asta e tortura. Să vrei din tot sufletul să aflii ce sentimente îi trezești , iar el să le mascheze pe toate.
- Prea mare liniște s-a lăsat între noi și   nu se aude nici măcar o urmă de regret, o șoaptă de păreri de rău sau măcar un strop din adevărul acela pe care-l cunoști doar tu și după care tânjesc eu. îi spun privind în gol.
Îl văd într-un final plecând în tăcere . Nu ia cheile apartamentului și înțeleg că ar trebui să rămân eu aici , sau să închid ușa după mine. Ma lăsat singură . Doar deschide ușa și pleacă fără să privească în urmă o secundă . Fără să spună măcar un amărât de cuvânt .
Și până la urmă nu rămân decât cu ceea ce am simțit eu. Iar eu am dat totul, am simțit totul, am pus suflet în tot. El n-a dat nimic, decât minciuni și cruzime. Dar asta nu mai contează . El rămâne cu modul sau de a fi. Eu rămân cu iubirea mea, cu amintirea primului sărut pe frunte, pe buze, cu amintirea nopților pierdute în râsete , promisiuni și vise. Eu port în suflet un trecut frumos, el rămâne cu vorbele lui goale, care îl caracterizează atât de bine. Doare ! Doare îngrozitor... Dar nu am pierdut nimic.
Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni. Asta e adevărata experiență a libertății : să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda.

**

Mă obișnuisem să te am, să-ți povestesc tot ce mi se întâmplă , să știu mereu ce faci și cum te simți. Apoi, la un moment dat ne-am oprit. Ne-am oprit să vorbim, să mai fim acolo unul pentru celălalt . Atunci mi-am dat seama cât de important era mesajul cu bună dimineața , și că fără el, nu-mi începeam bine ziua. Uram să ajung acasă și să nu te pot suna, să-ți spun toate nebuniile de care am avut parte în acele câteva ore și totul devenise pustiu. Nu mă mai aștepta nici o poveste, nici un sfat, nici o glumă care să mă binedispună , nici măcar o tachinare drăgălașă...
Da știu , au trecut trei zile de când ai plecat . Trei zile de când nu mai înțeleg ce se întâmplă cu mine. Cine sunt și ce vreau ? Știu ce voiam . Voiam să mă iubești ! Te voiam pe tine , întreg !

Sunt momente în care te simți părăsit . Momente în care chiar dacă în jurul tău e plin parcă ceva lipsește . Parcă tu lipsești . Te simți ca un muțunac, drăguț dar puțin învechit, cu puful parcă puțin tocit de atâtea pupături și nopți dormite în îmbrățișări lungi, murdar pe alocuri pentru că mirosul e prea familiar încât să te reîmprospăteze cu aroma înțepătoare de detergent. Te simți părăsit în patul ăla mare unde ai fost lăsat și încontinuu îți vin în cap alți muțunaci, mai noi, cu puful roz și sclipicios și atunci începi să te gândești că dacă nu mai ești tu cel mai bun, dacă nu mai ești tu cel preferat? Dar apoi auzi scârțâitul ușii și îți amintești că nu miroși a detergent, că miroși a dragoste și amintiri și că așa nu mai poate să miroasă nimeni, îți amintești de nopțile furtunoase cu tunete în care erai sufocat în îmbrățișare și erai singura alinare și asta vei rămâne , pentru că puful ăla roz nu ajută împotriva furtunii, dar dragostea ta da. Dragostea e salvarea oricui și este singurul lucrul care rămâne după furtuna...
Dar , îmi este dor de tine ok? Și un dor din ăla ' care te sufocă și nu știu de ce.. și să ști că tu nu “ești special în felul tău ” tu ești atât de special pentru mine ... Off , ce dor îmi este de tine !