Stay

Capitolul 40

- 40. ' alegerea corectă '
Patricia povestește :

După minute întregi de discuții contradictorii cu mama iată-mă lenevind pe pat. Mă lupt cu fel și fel de senzații, stări. " Relația voastră este complet inutilă, îmi pare rău că îți spun asta, scumpo, dar voi aveți drumuri diferite. Sincer, este inutilă iubirea pe care i-o porți." Mi-a spus ea calm, cu lacrimi în ochii.
Asta era tot ceea ce îmi lipsea. Când o să apară cineva care să îmi spună că totul o să fie bine?

Trebuie să ies cumva din starea asta. Mi-am zis că dacă mă voi muta voi fi liniștită și îmi voi vedea de ale mele, cum ar fi studiatul. Mona cred că este salvarea mea.
Caut rapid telefonul și îmi apelez prietena.

***
- Nu pot să cred că nu ai luat încă broșurile. Mă ceartă răspicat.
- OK, acum pot să mă uit peste ale tale până le voi lua pe ale mele?
- Eu cred că deja am ales. Spune sigură pe ea și duce ceașcă cu cafea înspre buze.
- Și unde vei zbura? Întreb absentă răsfoind paginile colorate.
- Londra. Cred că pot obține bursă. Ideea este că îmi trebuie peste 9,50 media la bac.
- Atât de departe?
- Cum? Nu îmi spune că tu vrei să rămâi aici!
- Nu m-am gândit să plec, sincer.
- Patri, cu mediile tale poți obține simplu bursă și să intri la un profil excelent. Știi prea bine că ai alte oportunități în altă țară.
- Știu și eu... Nesiguranță, ăsta este cuvântul care mă descrie acum.
- Eu zic să te gândești. Mă încurajează apoi își scoate telefonul din geantă.
- O să iau în considerare și asta. Chiar o să discut și cu David.
- Sunt sigură că va fi deacord, este cariera ta în joc, iar el te iubește. Mă asigură în timp ce scrie un mesaj.
- Și tu? Adică tu și Alex? Râd subtil și arunc bomba pe terenul adversarului.
- Noi? Adică, mă rog, nu suntem un cuplu, deci nu suntem 'noi'. Ce ai vrea să știi mai exact? Se fâstâcește și își lasă mobilul pe suprafața mesei.
- Să înțeleg că sunteți doar 'prieteni cu beneficii'? Nu îmi pot abține râsetele și o văd roșind.
- Termină cu asta! Spune pe un ton foarte autoritar și încerc să îmi controlez râsetele.
- Haide, știi că te iubesc. Aplic strategiile mele și reușesc să o fac să zâmbească.
- Îl plac, dar odată ce voi pleca se va termina totul. Știi, obișnuiește încă să fie cu capul în nori tot timpul. Nu îmi permit o relație la distanță cu el. Defapt, nu îmi pot permite o relație în adevăratul sens al cuvântului cu el.
- Este băiat bun, știi asta. O asigur și se întristează vizibil.
- Este doar genul care încă mai caută aventuri. Se pare că nu a trecut încă de acea perioadă. Uneori simt că încă mai are ceva pentru tine.
- Asta nu, să fim serioși. Este mult timp de când am rupt-o cu el.
- Mă rog, o fi doar în mintea mea.

***
- Știi, mă gândeam să merg în altă țară pentru a studia în continuare. După minute întregi de tăcere mă trezesc spunând.
- Cum? Ochii lui îmi fixează chipul.
- Știi și tu, am alte oportunități. Încerc să redresez puțin situația.
- Și aici ai destule după părerea mea. Uite chiar am vrut să vorbim despre asta. Îți poți alege un profil legat de contabilitate, trei ani și după putem lucra împreună. E o idee excelentă, nu ți se pare? Mă pune în fața faptul împlinit, oarecum și ezit câteva clipe să îi răspund.
- Nu este chiar ce îmi doresc eu să fac... Șoptesc și aștept cu frică reacția lui.
- Patricia, eu nu sunt adeptul relațiilor la distanță, ok? Mi-o spune răspicat și foarte clar.
- Cred că ar trebui să mă gândesc mai bine și la propunerea ta. În mintea mea este un haos total, crede-mă. Îmi sprijin fața în palme și oftez lung. Chiar nu mai exista o persoană care mă poate înțelege?
- Ai reușit să înveți? Schimbă subiectul și răsuflu ușurată în sinea mea.
- Stăpânesc bine situația.
- Atunci ce zici de o mică excursie?
- Nu cred că vorbești serios. Peste o săptămână am probele scrise și tu îmi propui o excursie? Îl privesc iritată și îmi zâmbește.
- Să înțeleg că o lăsăm pe altă dată? Ridică copilărește din umeri.
- Bineînțeles. Spun categoric și mă ridic de pe banca de lemn proaspăt lăcuită.
- Și să mai înțeleg că vrei să mergem, nu? Mă prinde de mână și mă trage în brațele sale.
- Este destul de târziu, ce zici dacă mergem la mine?
- Nu, nu cred că sunt pregătit pentru predicile mamei tale. Îmi îndepărtează o șuviță de păr de pe față.
- Ești răutăcios, să știi! Îi sărut obrazul și obțin un zâmbet de milioane. Unde sunt zilele în care era loc doar de zâmbete?
- Ne vom vedea mâine, voi trece și eu pe la firmă. Ajungem la un numitor comun și ne ridicăm în cele din urmă, bineînțeles, după un sărut binemeritat.

Jumătate de oră mai târziu intru în camera mea. Din nou în camera mea, singură și cu fel și fel de idei, fel și fel de senzații ce nu îmi dau pace.
Încerc să recapitulez conversația din parc. Sincer mă macină modul în care el mi-a plănuit viitorul profesional fără măcar să întrebe. Mă simt de parcă am devenit o marionetă. De parcă ar trebui să fac totul mecanic. Unde mai este viața defapt? Dar punând în balanța planurile mele și sentimentele, se pare că ceea ce simt pentru el cântărește mult mai greu.
Se pare că încerc senzații și stări noi. Am ajuns de fapt să fiu în contradictoriu cu mine însămi.
Uf, cred că mai bine aș experimenta niște ecuații sau matrici.

După circa două ore de detașare totală de viață, iată-mă îndreptându-mă pentru a lua o gustare. Se pare că mama lucrează peste program astăzi. Tata este plecat în delegație, se pare că voi cina singură, din nou.
Deschid frigiderul și scanez atent interiorul. Mă decid într-un final să scot cutia cu lapte și farfuria cu prăjiturele. Halal cină... Recunosc, niciodată nu am fost fana meselor sănătoase și regulate. Mai recunosc și că sunt norocoasă deoarece organismul îmi permite să mănânc la orice oră și orice fără a lua în greutate prea mult.

- Patricia?! Vocea mamei reușește să mă scoată din filmele mele.
- La bucătărie. Strig scurt și îmi termin de băut laptele din pahar.
- Am cumpărat pizza. Își face apariția pe ușă cu două cutii în mână.
- Tocmai am terminat de mâncat. Ridic nonșalant din umeri și pun paharul gol în chiuvetă.
- Refuzi tu o pizza?
- În această seară, da. Pot sta cu tine dacă vrei. Mă ofer să fiu politicoasă.
- Cu această ocazie am putea discuta puțin. Zâmbetul său mă face să regret politețea.
- Stai doar să mă așez confortabil. O iau peste picior și îmi reiau locul la masă.
- Deci te-ai decis unde vei merge mai departe? De ce eram absolut sigură că voi intra din nou în această situație?
- Încă gândesc, ok? Adică în proporție de 70% voi alege contabilitatea. David spunea că îmi poate oferi un post de lucru la firmă. Mă trezesc din nou ridicând din umeri.
- Așa schimbare radicală?
- Nu sunt sigură, încă.
- 70% este ceva totuși. Mie una mi se pare destul de în regulă. Procesez destul de greu ultima frază, dar în cele din urmă îmi dau seama că ea chiar pare a fi deacord cu asta. Și eu care mă așteptam să bată cu pumnul în masă când îi voi spune...
- Mai este ceva timp în care pot să îmi perfecționez alegerea. Dacă nu e cu supărare eu prefer să mă retrag acum. Poftă bună în continuare. Mă ridic rapid și părăsesc încăperea.

Închid ușa după mine și sar rapid în pat. Altă zi obositoare s-a scurs. Deci, până în momentul de față am un vot pentru a pleca în străinătate și două pentru a rămâne aici. Ar trebui să fac un sondaj de opinie ca să îmi fie mai ușor? Cum pot ști care este alegerea corectă? Sau mai bine zis, există alegerea corectă?